Galileo, un superlativ

Am aşteptat revista asta de destul timp. Mi-aş fi dorit s-o citesc la vremea când, licean fiind, mistuisem febril, cu ani în urmă, CPSF-urile găsite pe un raft prăfuit al bibliotecii publice locale, în care căpătasem de la doamnele bibliotecare drept de liberă explorare. Mi-aş fi dorit s-o citesc în vremea studenţiei, când distopia se trăia pe viu, iar Orwell nu era decât un secretar de partid, punându-şi în practică ideile, cunoscute în occident ca „1984”, sau „Ferma animalelor”. Aş fi dorit mult s-o citesc în fiecare zi a tranziţiei fără de sfârşit, în care halucinăm încă precum nălucile, învăluiţi în aburii orbirii comune, când mai roşietici, când mai gălbui, şi când mai portocalii.

S-a întâmplat acum. În sfârşit. Ca o aşezare a lucrurilor în faptul lor, ca o împlinire de vârstă coaptă, amintindu-mi dintr-odată speranţe de tinereţe timpurie, nesaţ de zări şi aripi dornice să le măsoare nemărginirea.

Mi-a plăcut mult. Al naibii de mult. Mi-a plăcut mai cu seamă că arată bine. Tare bine. Mi-a plăcut până şi tenta cumva gălbuie a hârtiei pe care s-a tipărit slova. Mi-a plăcut şi uşoara translucenţă a coalei, deloc deranjantă pentru mine, făcându-mă să tânjesc după iluzia unei ficţiuni pulp autohtone, pe care, tare mă tem, nu o voi gusta nicicând în realitatea asta suprasaturată de şmecherie.

Mi-a plăcut şi aşezarea conţinutului, destrămând secvenţialitatea rubricilor, şi făcându-le să se întretaie, să se ivească pe neaşteptate, când de ici, când de colo, articole, povestiri, interviuri, nuvele, ca ierburile şi arbuştii unei grădini dăruite naturii.

Despre editorialul din deschidere, cineva spunea că ar măcina vorbe. Eu l-am văzut ca pe o declaraţie de valoare cu totul realistă, subliniind experienţa acumulată de membrii echipei redacţionale, un atu comercial de netăgăduit. Galileo este, dincolo de toate, o revistă. Ea trebuie vândută, iar editorialul o prezintă, subliniind punctele tari. N-o face deşănţat. N-o face trâmbiţând valori care nu există. O face decent, aşa cum îi şade bine întreprinzătorului care ştie ce face.

De îndată ce ai întors pagina pe care stau cuminţi ultimele cuvinte ale editorialului, devii practic protagonistul unui salt abisal. „O şansă din 10^16”, de James Patrick Kelly, este o construcţie suficient de robustă pentru a fi fost distinsă cu un premiu HUGO în 2001. Cadrul narativ, viaţa familiei americane mijlocii a anilor şaizeci, cu tatăl alergând după bani, mama nemulţumită şi căzută în viciul beţiei, plus copilul încercând să se împace cu toate astea, nu pierde niciodată din densitatea caracteristică realităţii, chiar dacă pe acest fundal încep să se petreacă lucruri stranii. Un robot umanoid venit din viitor cu misiunea de a produce o scindare temporală pentru a schimba cursul istoriei eşuează, lăsând copilului, singurul care ştie tot adevărul, povara de a încerca să salveze omenirea. Evenimentul perturbator, având 10 la puterea a 16-a şanse de a se produce, este o crimă, pe care copilul e incapabil s-o comită. Istoria curge mai departe pe făgaşul său. S-a întâmplat ceva care poate elimina pericolul nimicirii nucleare? Contează până la urmă faptul că Ray Beaumont, matur fiind, militează din răsputeri în acest sens, prin pârghiile societăţii civile pe care o slujeşte cu tot devotamentul? El speră că totul va fi bine, că făgaşul istoriei s-a schimbat, chiar dacă nu a putut să ia pe umeri, în copilăria sa, povara unei crime. Povestirea este de foarte bună calitate. Singura posibilă breşă în ţesătura ei este la nivel motivaţional: de ce ne dezvăluie el, fie şi la vârsta maturităţii, că o eventuală nimicire nucleară a speciei umane e urmarea neputinţei lui de copil. Sunt multe explicaţii posibile, dar autorul preferă să ne lase cumva nelămuriţi…

În „Elogiul unei cariere”, Mircea Opriţă readuce în actualitate viaţa şi personalitatea lui Ion Hobana. Articolul de istorie a literaturii SF româneşti nu este numai unul foarte bine scris, ci şi oportun, întrucât maestrul anticipaţiei a fost omagiat la 14 mai 2010, în cadrul unui eveniment cultural organizat de SRSFF, la Clubul Calderon. Autorul articolului trece în revistă şi realizările literare ale maestrului, dar le evocă mai cu seamă pe cele ce ţin de critica timpurie de gen. La vremea aceea, SF-ul românesc evolua în etapa sa anticipativ-ştiinţifică, iar scrierile sufereau de tot felul de neajunsuri, inerente perioadelor de cristalizare. Criticile maestrului nu erau însă nici pe departe construite brutal. Domnia sa avea mereu în minte faptul că nu trebuie să sperie cu tot dinadinsul pe cei ce se încumetă să scrie astfel de literatură. Atitudinea asta a fost benefică în evoluţia genului la noi, atrăgând tineri care ulterior au dovedit că meritau cu adevărat preţuirea din partea iubitorilor de SF. Ar fi minunat dacă unii din comentatorii zilelor noastre ar adopta o astfel de atitudine exigentă, dar politicoasă.

Cu totul interesantă mi s-a părut povestirea „Doi bătrâni pe o bancă”, semnată de Liviu Radu. Maestrul toarnă o picătură de fantastic în realitatea ştiută, explicând într-un mod inedit unele evenimente ce ţin de istoria literaturii science-fiction universale: întâmplări din viaţa autoarei primului roman SF, Mary Shelley. Astfel, înviaţi din morţi de un anume medic elveţian Siegfried Frankenbach, (sonoritatea numelui e cât se poate de transparentă, nu?), în urma unui accident nautic, George Byron, medicul său, Polidori, un alt celebru poet englez, Shelley, şi cea de a doua soţie a sa, Mary, nimeni alta decât faimoasa autoare a romanului „Frankenstein, sau Prometeul modern” devin un fel de fiinţe damnate, cu însuşiri vampireşti. Faptele, neconsemnate de istorie, sunt dezvăluite în forma unei discuţii dintre fratele medicului sus-pomenit, Wilhelm, şi bătrâna domnişoară Claire Clairmont, iubită a lui Byron din perioada evocată. Ambii sunt la anii senectuţii, iar protagoniştii straniei întâmplări sunt, la ora întrevederii, trecuţi de ceva vreme în nefiinţă. Povestirea are un tempo ce pare lasciv, şi poate nemulţumi pe unii cititori, familiarizaţi mai ales cu intrigi factuale vijelioase. Se potriveşte însă perfect cu vârsta înaintată a celor ce-şi deapănă amintirile, oferind explicaţii care ne sunt adresate de fapt nouă, cititorilor, şi determinînd o evoluţie ce curge preponderent în planul ideilor. Densitatea şi calitatea ţesăturii mă face să califc textul ca pe unul din cele mai bune ale acestui număr din Galileo.

În „Vonu”, Sebastian Corn ne aduce în vizor un viitor distopic, în care structuri sociale totalitariste de diverse tipuri se războiesc într-o lume a absolutei libertăţi. Totul este permis pentru a acapara o anume nişă de piaţă, considerată oportună de unii sau alţii dintre beligeranţi. La carnagiu participă clone ale unor personalităţi din istoria culturii pop, reprezentanţi ai mediilor fundamentaliste musulmane, urmaşii sistemului tehnocratic absolutist ce transformase Rămânia în OYO, un fel de land-corporaţie. În această lume, America este umbra structurii corporatocratice pe cale de a se desăvârşi în prezent, iar realitatea se dedublează, fiind înlocuită de plăsmuiri biodigitale, în care atentatele pot să capete semnificaţii neaşteptate. Vonu nu e un nume propriu, ci desemnează o stare socială a viitorului creată de om, pătură ai cărei indivizi pot deveni în anumite circumstanţe decisivi în procesele tot mai complexe ale realităţilor multiplicate.

Articolul „Adolescenţii şi sexul”, semnat de Cory Doctorow, în tălmăcirea lui Robert Coller, ridică în lumină perena problemă a modului în care este privită o operă literară în lumea vie, în care trăiesc laolaltă puritanişti, inşi luminaţi sau numai inteligenţi, obtuzi, insensibili, opaci, deschişi, înţelegători, şi alte câteva milioane de tipuri de indivizi umani, pe care e greu să-i mulţumeşti prin acelaşi gest, fie el şi artistic. Dincolo de toate, tirada explicativă a lui Doctorow, inutilă la prima vedere, e un gest de curtoazie a unui scriitor din vest pentru cititorii săi mai puţin atinşi de mesajul uneia din producţiile sale. Sau poate face parte dintr-o strategie de marketing, având menirea de a determina şi pe alţi veşnic nemulţumiţi să cumpere motive de nemulţumire, satisfăcându-şi astfel nevoie de a se manifesta ca atare. Sau, poate, autorul e sincer îngrjorat că lumea încă fuge de propriul ei miez, şi tot mai încearcă să-şi nege propria sa natură. Sau toate la un loc? Sau câte puţin din fiecare? Sau poate că n-are altă menire decât să mă facă să-mi pun astfel de întrebări?

Perla coroanei acestui număr inaugural al revistei Galileo îmi pare a fi nuvela „Însemnări din anii molimei”, de Norman Spinrad. O intrigă bazată pe ideea pandemiei cu transmitere sexuală, care întrepătrunde destinele câtorva oameni obişnuiţi, ce se dovedesc în final cei mai importanţi ai planetei, azvârle în imaginaţia cititorului faptele în cadenţa unei mitraliere. Spinrad stăpâneşte magistral ştiinţa de a-şi aşeza personajele sale puternice pe fundalul unei lumi dense, contrasă evident cu cea pe care o ştim. Viitorul din poveste este nu numai unul plauzibil, ci şi îngrozitor de firesc. Mi-a plăcut mai ales faptul că finalul este unul optimist, înfăţişând o omenire în plină renaştere, în plină reaşezare. Mi-a plăcut însă şi modul în care sugerează că lumea pe care o cunoaştem atât de bine, populată cu inşi veroşi, lipsiţi de morală, cărora banul le conferă puterea de a se juca cu destinele a milioane de nevinovaţi, ori condusă de exaltaţi, care-şi închipuie că Dumnezeu i-a ales ca salvatori ai umanităţii, este incapabilă să găsească ieşirea din impas. Mai mult, cel mai adesea e gata să renunţe în grabă la singurele căi şi modalităţi care-i pot aduce izbăvirea. Happy end-ul e rodul hazardului, fiindcă Spinrad are darul de a ne face să credem că norocul îl ajută mereu pe cel de partea căruia e dreptatea.

Dincolo de valoarea incontestabilă a textului, am îndrăzni să reproşăm totuşi autorului o anume schematizare a intrigii, într-un mod ce aduce cu vechile epopei ale Vestului Sălbatic, şi nu în ultimul rând, ritmul niţel prea accelerat în raport cu dimensiunea. Dorim să spunem că, poate, lărgind puţin construcţia spre a oferi evenimentelor mai mult spaţiu şi reducând în acest fel turaţia de motor cu turbocompresie a intrigii, am fi putut beneficia de un roman demn de posibilităţile lui Norman Spinrad, care nu ar fi obţinut la vremea lui numai nominalizări la Hugo sau Nebula, ci poate ar fi luat măcar unul din trofee.

Din evocarea lui Ray Bradbury, semnată de Graham Sleight, aş reţine în primul rând ideea că reprezentative pentru autor rămân mai ales povestirile sale scurte, care excelează prin… profunzime. În toate timpurile, scriitori de ficţiune speculativă ce aveau ulterior să confirme, aşezându-şi numele în panoplia aurită a genului, au valorificat valenţele acestei forme de manifestare literară slujindu-se de texte de mică întindere, pe care le-au transformat în adevărate bijuterii. Povestirea scurtă nu va înceta nicicând să fie cărămida fundamentală a genului SF şi nu va putea fi înlocuită cu nimic. Am să cred altceva abia atunci când femeile nu vor mai purta podoabe, iar bărbaţii cu dare de mână nu le vor mai cadorisi cu astfel de nimicuri scumpe.

Întru susţinerea acestei idei vine şi interviul realizat prin e-mail de Horia Nicola Ursu cu Joe Haldeman, pentru care autorul a ales un titlu perfect, citându-l pe interlocutorul său: „Meseria se învaţă scriind proză scurtă”. Cine nu ştie să construiască un chioşc de vară, va putea să facă un castel trainic şi frumos cu mâinile sale nepricepute? Haldeman crede că nu. Şi Haldeman e un greu, care ştie ce spune…

Ultima piesă de literatură din revistă aparţine chiar autorului intervievat. „Mortuare” este tălmăcirea lui Mircea Pricăjan a povestirii „Graves”, de Joe Haldeman. E un episod straniu, trăit de eroul narator în jungla vietnameză, cândva, în acei halucinanţi ani ai celui mai lung război din istoria americană, pe când făcea parte din serviciul auxiliar al armatei care se ocupa cu identificarea cadavrelor. Este chemat împreună cu superiorul său să identifice un vietnamez eviscerat bizar, abandonat la kilometri buni în inima junglei, departe de orice aşezare. La locul cu pricina, vietnamezii crează o ambuscadă, ucigând, între alţii, pe comandantul subunităţii americane, în grad de maior. În zorii zilei următoare, acesta este găsit eviscerat, aidoma vietnamezului pentru care fuseseră chemaţi iniţial cei de la mortuare. Acesta însă dispăruse…

Eroul povestirii oferă o serie de explicaţii logice. Dincolo de ele, ceva îi tulburase grav mintea, pentru că, de douăzeci de ani, vietnamezul uscat revine grotesc într-un vis ce se repetă obsesiv. Şi la sfârşitul fiecărui vis, se apropie ameninţător. Tot mai mult. Şi mai mult.

Revista se încheie cu două articole grupate în rubrica intitulată „Zeitgeist” („spiritul vremii”, în limba germană). Primul, „Cyberpunk: După 25 de ani”, este o radiografie a ce a ajuns să fie acest domeniu al ficţiunii speculative după un sfert de secol. Paul Di Filippo găseşte că cyberpunk-ul are nebănuite resurse de adaptare la prezent. Exemplele sale se numesc Rudy Rucker şi Bruce Sterling, doi consacraţi, care se simt bine pe învolburatele mări ale actualităţii. Celălat articol, semnat de Peter Watts, este o cronică a faimosului „Avatar”, publicată mai întâi pe blogul scriitorului. Peliculă controversată, „Avatar” stârneşte încă dispute. După ce găseşte producţiei cinematografice un şir de hibe zdravene, concluzia lui Watts este cel puţin neaşteptată: „Avatar este un film care are şi merită să aibă suces datorită efectelor speciale.” Autorul cronicii afirmă că, în ciuda tuturor scăderilor, ar revedea oricând filmul. Tocmai pentru că are toate acele hibe, iar efectele sale speciale sunt discrepant superioare celorlalte elemente structurale care trebuie să alcătuiască un film, eu nu m-aş grăbi să-l revăd. Ba chiar aş considera asta o pierdere de vreme.

La finalul cronicii mele, câte ceva despre felul cum a fost primită revista. Majoritatea covârşitoare, urale. Câţiva s-au încruntat, arătând cu degetul ba către editorial, ba către tălmăcirea lui Mircea Pricăjan. Motivări vagi, nesustenabile. După cum nesustenabile mi-au sunat şi comentariile referitoare la calitatea hârtiei, aşezarea casetelor biografice după şi nu înainte de texte, şi altele asemenea. Apreciez entuziasmul reţinut al lui Florin Pîtea şi, mai ales, felicitările lui Ion Hobana.

Singura scădere a revistei mi s-a părut că ar consta în prezenţa câtorva erori de grafie. Lipsa lor ar fi putut să transforme Galileo dintr-un superlativ în perfecţiunea însăşi.

Mulţumiri pe această cale echipei redacţionale, şi tuturor celor care au contribuit la realizarea revistei. În ce mă priveşte, consider abonamentul la Galileo achiziţia anului.

Tuturor, numai bine!

Anunțuri

4 Responses to Galileo, un superlativ

  1. uglybadbear spune:

    Multumiri pentru privirea deloc trecatoare asupra muncii noastre, ne-ai bucurat, speram sa o facem si noi pentru tine, cu numerele viitoare. Si o intrebare: erori de grafie?

  2. mirco67 spune:

    poate că termenul potrivit era „greşeli de tipar”. sau „greşeli de redactare”. s-au strecurat câteva. nu e asta o mare problemă, dar dacă ar fi lipsit cu desăvârşire, ar fi fost un exemplu pentru tot ce înseamnă publicaţie în România, şi tare m-aş fi bucurat ca lecţia asta s-o dea o revistă de science fiction şi fantasy.

    aştept cu mare drag numărul de vară al de acum iubitului Galileo. îi doresc să aibă viaţă lungă şi plină de împliniri.

  3. Fandango spune:

    Aproape ca mi-au dat lacrimile… ROLF

    • mirco67 spune:

      dacă lăcrimaţi din cauza faptului că trăiţi cu impresia podelei care râde când vă rostogoliţi pe ea, e destul de bizar. nu e o impresie prea comună. s-ar putea să ţină de psihiatrie. oricum, vă mulţumesc pentru lectură. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: