Din cele mai vechi timpuri, omul a venerat soarele. Motivul acestei venerații nu este greu de intuit. Odată cu lăsarea întunericului, prădători adaptați la vânătoarea de noapte porneau să-și caute hrana, silind pe bieții hominizi să se refugieze în peșteri ori în grote, unde așteptau îngroziți ivirea zorilor izbăvitori. Noaptea era un tărâm al primejdiilor, al frigului, al somnului, asociat de culturile primitive cu o moarte vremelnică.
Răsăritul era un miracol. Aducea căldura, lumina, revenirea la viață. Alunga prădătorii. Dădea omului prilejul de a observa, de a înțelege, de a stăpâni. Una din cele mai îngrozitoare temeri ale omului primitiv era aceea că Soarele nu va răsări, că lumea va rămâne cufundată în întuneric. Dar zorii biruiau mereu. Puterea solară se dovedea fără margini, iar astfel de puteri nemărginite nu puteau veni decât de la făpturi miraculoase, pe care omul le-a numit zei.
Așa s-a născut religia, iar Soarele a fost întâiul zeu. Mai mult, și-a păstrat locul de zeitate privilegiată de-a lungul întregii istorii a omenirii, chiar dacă, din nevoințe politice, anumite civilizații au recurs la religii alternative, derivate însă tot din mitul solar. Soarele-zeu călătorind pe cer cu o fabuloasă șalandă este întâlnit încă din neolitic. Ulterior, în alte religii, vehiculul solar este transformat în barcă (la vechii egipteni), sau car (la culturile indo-europene primordiale).
Adorația solară este axul central al vechilor sisteme religioase elaborate, fiind întâlnită în mitlogia egipteană, chineză, indoneziană, precolumbiană, etc. Prin structura anului sacru, mitul solar transpare și din teologia creștină modernă.
Ideea venerării soarelui, provenită cu siguranță de la mitologiile primitive, călătorește prin milenii sub forma unei capsule informaționale, aducând fiecărei epoci cunoștințe din vechime, îmbogățindu-se cu tiparele civilizațiilor întâlnite pe firul timpului, apoi trecând mai departe.
În perioada romană de pildă, imediat după solstițiul de iarnă se desfășurau serbări și festivități, celebrând renașterea soarelui. Aceste serbări țineau de cultul lui Mithra, numit de romani Sol Invictus. Din mitologia noastră populară veche, precreștină, provine sărbătoarea Crăciunului, având aceeași funcție, motiv pentru care a fost ușor asimilată în sărbătoarea creștină a nașterii lui Iisus, începând cu secolul IV. Fericitul Augustin (354-430 e.n.) recunoaște spiritul păgân al sărbătorii Crăciunului, îndemnând însă pe creștinii timpului să serbeze nu Soarele, ci pe creatorul Soarelui. Iată cum renașterea soarelui (adică începutul perioadei din an în care durata zilei ajunsă la cea mai mică valoare începe să crească în raport cu durata nopții) este sărbătorită de vechile culturi populare, de sistemele religioase elaborate mai vechi, (cultul latin al lui Mithra), ori mai moderne, (religia creștină).
Motive ale mitologiei solare vechi sunt preluate în literatura populară de tradiție orală. Astfel, din perioada antică, în literatura populară românească a pătruns mitul soarelui și al lunii. Așa cum anticul zeu Apollo, personificând Soarele, era frate cu Diana, întruchipând Luna și în vechile colinde și balade românești soarele și luna sunt frați. Unii autori români (Gheorghe Adamescu, „Istoria literaturii române”) consideră că numele de Sînziana, întâlnit frecvent în mitologia noastră populară, vine de la numele zeiței romane a lunii: din Sancta + Diana rezultând forma Sim-Ziana, care prin contopire dă formula folosită în basmele noastre.
Unele însușiri pozitive ale zeilor solari sunt preluate pentru înnobilarea unor oameni aparținători epocilor prin care tranzitează arhivele mitologice. Astfel s-au născut eroii. Poveștile despre ei s-au numit ulterior legende.
Legendele sunt și ele capsule informaționale care tranzitează timpurile. Informația criptată în miezul lor este însă legată mult mai strâns de cultura locului de unde au pornit, aria de contaminare informațională în spațiu-timp fiind mult mai redusă decât la mituri. Contaminarea nu trebuie privită ca având numai sensul dinspre legendă (mit) spre producțiile populare de circulație orală ale timpului, ci și invers, de la tradiția orală la legendă. Astfel modificată, îmbogățită în variante, legenda străbate mai departe epocile.
Una din cele mai vechi legende ale literaturii lumii este cea a lui Ghilgameș. Rege akkadian, menționat în vechea listă a regilor sumerieni, el intră în legendă ca personaj al cunoscutei epopei a literaturii mesopotamiene timpurii. Scoborâtor din zei, legendarul Gilgameș este socotit două treimi zeu și o treime om, semizeu cu puteri supraomenești, etc. El este un erou salvator, care durează în jurul cetății sale un zid semeț, protejând poporul de amenințările din afară. Așa cum soarele salvează poporul său de oameni, eroii fac și ei același lucru, devenind solarieni. Legenda lui Ghilgameș circulă în diverse variante în cultura mesopotamiană, akkadiană, sumeriană, assiriană. Varianta cu largă răspândire în timpurile noastre este una din versiunile akkadiene târzii, bazată pe vechile poeme sumeriene.
În toate culturile populare de tradiție orală, lucrurile se petrec in mod asemănător. Se schimbă doar eroii, salvatorii, constructorii solarieni. În tradiția populară românească, una din legendele cele mai cunoscute este Mânăstirea Argeșului, sau Balada Meșterului Manole. Legenda a intrat în tradiția orală românească din Peninsula Balcanică, unde este întâlnită și la alte popoare, inclusiv la macedoromâni, după cum susține Gheorghe Adamescu în lucrarea deja citată. În versiunile balcanice, este vorba fie de un pod, fie de o cetate, la temelia cărora s-a zidit o rudă apropiată, sau nevasta unuia dintre meșteri. Trăinicia zidirii lui Ghilgameș, erou cu puteri supraomenești, este asigurată în Balcani prin sacrificiu. Sensurile sunt extrem de bogate, trimițând nu doar la mitul eroului solar, care izbândește în grele întreprinderi, ci și la ideea de a pune iubire în zidire, de a fertiliza creația, dăruindu-i viață prin sacrificiul simbolic al femeii zidite.
Desigur că influența directă a epopeii lui Ghilgameș asupra legendei de proveniență balcanică a Meșterului Manole este cvasinulă. Recunoaștem însă rădăcinile ambelor producții în mitul eroului solar, salvator, ziditor de lume, fertilizator, demn de adorație.
Așa cum și epopeea lui Ghilgameș a fost reprodusă și îmbogățită în versiuni de diversele culturi învecinate, și legenda Meșterului Manole suferă prefaceri specifice fiecăreia din culturile tranzitate. Ea trece prin realitatea istorică de la noi atribuind ctitorirea Mânăstirii Argeșului nu lui Neagoe Basarab, domn al Țării Românești între 1512 și 1521 ci unui anume Negru Vodă. Conform unui studiu efectuat de Al. Odobescu, există versiuni ale baladei datând din sec. al XVII-lea în care numele meșterului nu mai este Manole, ci Manea, vreme la care cronicile chiar pomenesc pe un anume Manea, autor al multor lucrări de reparații și constructor al Mânăstirii de la Hurez, unde i se află și portretul.
Aceste exemple sunt menite să arate atât existența siajului informațional pe care miturile și legendele îl lasă în tradiția fiecărei epoci, cât și împrumuturile pe care aceste arhive culturale le iau din fiecare perioadă străbătută. În toate cazurile, elementele de fantastic și supranatural din miturile și legendele lumii au funcții explicative, motivaționale, aflate în strânsă legătură cu realitatea. Prin schimburile de informații între arhivele mitologice și realitate, ambele se îmbogățesc. Miturile și legendele sunt, printre altele, depozitarele fantasticului primordial, din care derivă toate celelalte genuri de fantastic pe care le întâlnim azi în literatura cultă, mai mult, și în literatura populară, de tradiție orală. Tot mai puțin.
SCIFIENTLAND 