GSF 17

Destul de târziu, dar iată-ne ajunşi la liman cu cronica pe aprilie a prozei speculative din revistele online alese spre a fi urmărite. Nu ştiu dacă e vina lumii din jur, tot mai agitată cu fiecare zi, nici dacă e vina mea, tot mai prins în trebuşoare de tot felul, pe care, volens nolens, trebuie să le îndeplinesc, dar cetitul povestioarelor este singura activitate ce o pot amâna, la urma urmei, sine die. Sine die, sine die, dar nici chiar aşa! Carevasăzică, iată-ne survolând şi cele nu mai puţin de nouă povestiri ce alcătuiesc zestrea ultimei (dar nu a celei din urmă) publicaţii de gen: Gazeta SF.

Aşadar…

…Deschiderea o face Florin Pîtea însuşi, oferindu-ne, sub titlul „La o cafea cu preşedintele”, o fărâmitură din romanul „Anul terminal”, la care maestrul lucrează. Intuim că va fi vorba de o construcţie cyberpunk cu accente victoriene, căci lumea virtuală în care ne duce fragmentul e curat steam, pe câtă vreme realitatea ficţională pare atât de afectată de prezenţa tehnologiilor inteligente încât mămicile îşi pierd vremea prin iluzoriile cotloane ale inexistenţei, în vreme ce progeniturile se ocupă de supravieţuire, alergând după piţule de chirie, de mâncare, de toate alea. Ne-aţi convins, domnule Pîtea! 🙂 Vă aşteptăm în librării! Fie şi virtuale!

Din păcate, nu la fel de convingător am aprecia textul semnat de Sorin Baciu, „Atlantis I – Refulări”. Ca şi anteriorul din serie (vorbirăm de el în „Gazeta de mărţişor”), pare scris „dintr-o suflare”, după cum autorul însuşi ne mărturiseşte într-un comentariu. Avem în faţă cel mult un sinopsis, în care totul se derulează pe repde înainte, nelăsând răgaz senzaţiilor cititorului să se sedimenteze. În plus, stângăciile inerente unei rafale spontane de gânduri aşezate imperios pe hârtie sunt prezente la tot pasul. Nu aş pune accent pe scăpările de tastare (gen „îndeajuns cât să poate să-şi vadă”), care pot să apară la oricine, fiind dispus să nu mă leg nici de virgulele lipsă (ca în „O dată la grădiniţă în sala de mese începusem să vorbesc cu un coleg” sau „Interesant cum dacă intrai în cameră puteai trece pe lângă el”) şi nici măcar de greşelile de formă („să nu-mi demasce” – conjunctivul prezent al lui a demasca este să demaște), fiindcă mult mai evidente mi se par derapajele de frazare, multe din enunţuri fiind puse pe hârtie cu o spontaneitate mai mult decât torenţială. În „îmi vin în minte tot mai des şi mai pregnante o serie de amintiri”, dubla locuţiune adverbială se acordă pe jumătate cu subiectul (amintiri), cealaltă jumătate comportându-se, totuşi, firesc. O formulă corectă era îmi vin în minte tot mai des o serie de amintiri tot mai pregnante, dar nu era singura. Nu putem şti ce nuanţă anume dorea autorul să scoată în lumină. Cam la fel de neglijent e tratată şi problema timpurilor verbale, care, uneori, meandrează neaşteptat: „Am văzut cum brusc expresia feţei deveni deosebit de serioasă. Conversaţia nu dură un minut. Ziua următoare a plecat şi a lipsit două zile.” În unele fraze şi chiar paragrafe, topica dezordonată trimite citiorul pe piste false („Sorbi lung şi apăsat din ţigară după care îşi mută privirea spre mine ca un portal larg deschis prin care se vedea în interiorul cetăţii o disperare cruntă păstrându-şi în acelaşi timp imaginea de om puternic.” sau „a tras sperietura vieţii lui simţind o senzaţie foarte ciudată în degete, asemănătoare cu un curent electric foarte slab dar clar conturat. „Simţisem cum degetele mele deveneau una cu bucata aia de metal”, îmi spuse stând cu el la un pahar în bar, continuând parcă retrăind acea spaimă: „îţi spun eu că acela nu e lucru curat”. Nu puteam decât să fiu de acord cu el.”), iar în altele, excesul de figuri de stil devine supărător: „un bilet anonim scos la imprimantă pe care scria foarte scurt şi cât se poate de direct o veste ce m-a aruncat într-un abis în care timpul era îngheţat şi atârna ca sloiuri de gheaţă legate cu o sfoară invizibilă de cer.”. Ne mai atrag atenţia, în mod special, şi câteva formule paradoxale, care, alături de curentul electric slab conturat, ne-au făcut să zâmbim involuntar: „am fost maturizat prematur”, „printr-un ghinion cu atenţie pregătit de mine”.

În pofida tuturor scăpărilor de mai sus, credem totuşi că, şlefuită cu sârg, povestea de faţă ar putea da naştere unui text literar cel puţin onorabil. Spor la treabă, domnule Baciu.

Vindecătorul, personajul principal al povestirii „Graviton”, de Florentin-Ionuţ Haidamac, are ceva din farmecul eroilor pulp din alte vremi. Întreprinderea la care se înhamă autorul e una cât se poate de dificilă, fiindcă împletira între science fiction (tema contactului) şi policier nu e niciodată facilă, motiv pentru care, în general, ea nu se însrie între temele prefereate de majoritatea autorilor. Personal, socotesc evoluţia domnului Haidamac drept una dintre cele mai fericte în peisajul spec-fi autohton. Îndrăgesc mult genul de literatură aventuroasă practicat de domnia-sa, aşa că n-aş reproşa prea multe prietenului nostru. Poate câteva expresii licenţioase fără un efect semnificativ, deci nu neapărat necesare (ex: „Futere ţara asta…”), una sau două enunţuri nu îndeajuns de clare (ex: „Magazia groparilor are un lacăt care nu face mofturi când braţul meu viguros trage de lanţul pe care-l închide.”, unde particula subliniată pare în plus) şi o folosire uneori neomogenă a punctuaţiei (în „Se pare însă, că partea cu profanarea…”, virgula nu e absolut deloc necesară; în „Cineva sapă de zor şi după modul în care zboară pământul nu pare un plăpând.” însă, erau cât se poate de bune una după „şi” şi alta după „pământul”). S-ar mai cuveni, poate, să spun câte ceva şi despre ritmul povestirii, construită cu fraze scurte, ce par uneori mitraliate, accelerând curgerea fără să fie neapărat cazul, şi despre lipsa de adâncime a personajelor, dar astea sunt aproape nişte caracteristici ale ficţiunii pulp, aşa că n-am să-mi stric nostalgia pricinuită de lectură cu astfel de remarci. Îl voi citi, de-acum înainte, pe domnul Haidamac aşteptând noi aventuri ale Vindecătorului său, care poate deveni un personaj de serie gustat din plin de cititori. Spor la treabă şi multă inspiraţie! 🙂

Dincolo de transficţionalitatea sa (conţine elemente de fantasy, împrumutate din eposul basmului clasic, dar şi din space opera), povestirea „Moartea Greucianului”, de Iulian Iamandi (pe care îl putem citi, din păcate, mult prea rar în paginile revistelor româneşti de profil), capătă pe alocuri accente parodice. Am rămas cu impresia că autorul încearcă să ne spună, într-o nouă versiune, vechea poveste a femeii plictisite de captivitatea într-o colivie de lux. Abordarea, mitică şi ultramodernă totodată, are darul de a arăta că unele însuşiri omeneşti (femeieşti 😉 de fapt) nu se schimbă niciodată. Reproşuri? Câteva accidente de punctuaţie, între care cel mai grav ne pare acesta: „Eu, sunt biograful…”. Dar şi el, ca şi altele, sunt, ştim bine, cu totul involuntare. Vă aşteptăm mai des, stimate domnule Iamandi.

Redactată modern şi alert, următoarea povestire, „2099”, aparţine unui alt autor pe care ni l-am dori mai prezent în peisajul ficţiunii speculative de la noi – Leonar Ancuţa. După ce ne-am gândit şi ne-am tot gândit, găsim, iată, de cuviinţă să clasăm textul în categoria satirelor cu fundal SF. Subiectul ironiei acide este, credem noi, civilizaţia lui Homo sapiens, şubrezită şi răsucită azi nefiresc de cultura cifrelor şi de dogmele financiarist-consumiste, care-l transformă pe insul de rând într-o jucărie impotentă a sorţii. Totuşi, în privinţa şlefuirii, s-ar mai putea lucra, fie şi numai prin eliminarea măruntelor imperfecţiuni de redactare („trecerea ei în ilegalitate în mai întîi în Ucraina”, „lucrurile astea însă n-au însă nici o legătură”, „Charly era absorbea în priviri o blondă planturoasă”, „şi ignorare avertismentul luminos de la bord”, „situația economic global”, „abia după accidental lui Charly”, „oferta special de lichidare de stoc”, „handicapul a recuperat abia la 3 zile după asasinat”, „cea mai importantă valută din universal cunoscut”) sau a celor câtorva accidente de punctuaţie (ex: „ce nu ştia Mili, este faptul că…”). În rest, am zâmbit de multe ori, desluşind aluziile. Îl mai aşteptăm, aşadar, şi pe domnul Ancuţa.

Pe Teo Tucan l-am lăudat în „Ficţiuni de la-nceput” (1 februarie 2012), pentru „Teroarea din ceaţă”, pe care o găseam frazată într-un fel ce-mi amintea de Poe. Deşi asemănătoare ca muzicalitate, încercarea de acum, „Sub semnul colţilor”, nu mi-a mai sunat atât de victorian. Fără îndoială, piesa aparţine domeniului fantasy, fiindcă intervine în eposul ei miraculosul, personificat de Silvian, regele codrului. Ca subgen, l-am aşeza în nişa fantasy istoric, fiindcă aparţine, evident, povestirilor cu fundal medieval, dar n-aş putea să neg nici dimensiunea sa paranormală, fiindcă intervine aici şi motivul fiinţei demonizate, jumătate om, jumătate lup, trimiţând către mitul vârcolacului şi, în acelaşi timp, către creaturile-zombi, căci sanghuinarele fiare îl slujesc orbeşte pe Silvian. Deşi în ton cu atmosfera de horror tenebros, scriitura suferă arare mici accicedente, gen „eufonica” alăturare „ca cele”, formula cu iz de dezacord „în numele Bunului Dumnezeu și al Credinței cele Drepte” (celei Drepte) sau virgula rătăcită din „Unii dintre frați, care se îndeletniciseră în trecut cu vânătoarea spuneau că bestiile…”. Una peste alta, avem în faţă, indubitabil, o piesă peste medie, care ne întăreşte convingerea că Teo Tucan scrie…

„Te vei înălţa în adâncuri, te vei coborî în ceruri…”, de Florian Nan, e o poveste dintre viaţă şi moarte, în genul istorisirilor lui Jan Weiss din „Casa cu o mie de etaje”. Motivul, în sens livresc, al acestor experienţe onirice este unul de tranziţie, el aruncând o punte între suprarealism şi ficţiunea speculativă. L-am mai întâlnit relativ recent la Gheorghe Recheşan („It’s a long way to Kathmandu”) sau Marian Dumitraşcu („Bumerangul lui Zeeler”), abordându-l şi eu, dar în formule mult mai condensate („Final ratat”, „Supune-te fără teamă”). În cazul de faţă, textul, care, fie vorba între noi, are numai cusurul lungimii nejustificate (cu peste 13.000 de cuvinte se încadrează la categoria nuveletă), pare să aparţină în egală măsură ambelor nişe, aşa că-l voi socoti unul de graniţă. Scriitura scoate la iveală un autor cu un stil cristalizat, pe care-l vom urmări de aici înainte, ori de câte ori vom avea prilejul.

Cu totul impresionantă am găsit povestirea de final a rubricii de proză, „Amurg cu natură moartă”, semnată de Alin Dărângă. Structurată în tablouri sugerând secvenţe de film din anii ’70, lucrarea are ceva pictural, căci forţa ei stă mai cu seamă în pasajele descriptive, din spatele cărora izvorăsc, incandescente, trăirile personajelor, izbitor de vii. Numai că n-aş putea-o plasa în teritoriul regatului Spec-Fi, deşi fantasticul pluteşte dens printre cuvinte… Un alt fel de fantastic…

Adevăratul final l-am găsit însă în rubrica MAINSTREAM, citind povestirea „Olga”, semnată de Victor Ovidiu Rusu. Combinând o scriitură inspirată din retortele realismului magic cu o atmosferă în frecvenţă clasic-rusă, autorul izbuteşte să ne dăruiască o nouă mică bijuterie literară. Îi mulţumim pentru asta.

În loc de concluzie

Iată că şi Gazeta SF revine la nivelul calitativ cu care ne-a obişnuit. Selecţia lunii aprilie este una demnă de toată atenţia. Alegerea redacţiei de a face o paralelă de tip Yin-Yang în ficţiunea speculativă românească pare promiţătoare. Yang arată bine. Să vedem cum se va prezenta latura feminină. 🙂

Aşteptăm cu maximă nerăbdare…