Al doilea an de ficţiuni: 3.Textele de graniţă

În acelaşi post, „Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea I)”, defineam ca texte de graniţă povestirile cantonate fără tăgadă în zona fantastică, dar incerte din punct de vedere Spec-Fi. Găseam atunci că se încadrau astfel numai 5 din cele 176 de lucrări urmărite în primul an scifient, martie 2010-februarie 2011, adică 2,84% din total. Participau aici publicaţiile NAUTILUS (prin „Homo Hermeticum”, a lui Aron Biro, şi „Grădina Yasminei”, pe care am semnat-o), SFera Online (cu „Bumerangul lui Zeeler”, de Marian Dumitraşcu, şi „Secretul”, de Alexandru Ioan Despina) şi SRSFF (cu lucrarea Laurei Sorin, „Moarte pe gratis”). Două dintre cele cinci se regăsesc şi în lista celui de-al doilea an scifient: „Secretul”, de Alexandru Ioan Despina (revizuită şi republicată la NAUTILUS, în decembrie 2011), oferind viziunea unei conştiinţe alterate brutal, în urma unei electrocutări accidentale şi „Bumerangul lui Zeeler”, de Marian Dumitraşcu (reoferită în paginile Gazetei SF, numărul din noiembrie, acelaşi an), o altă autosondare a percepţiei modificate. Celor două li se adaugă alte 18, ridicând cifra totală la 20 (8,26%), fiind repartizate astfel: NAUTILUS 4 („Scriitorii”, de Liliana David, interpretabilă mai ales în cheie simbolic-moralizatore, „Cazul doamnei Fly”, de Teodora Gheorghe – republicare la interval de o lună după apariţia în Gazeta SF, text de atmosferă fantastică sud-americană, „Paradisul Persefonei”, de Andreea B. Dumitraşcu, putând foarte bine să stea şi pe etajera cu bibelouri realist-simbolice şi „Întoarcerea acasă”, de Mircea Liviu Goga, fragmentul oferit având şi el loc pe aceeaşi policioară cu precedenta lucrare), SRSFF 4 („Les Fleurs Du Graves”, de Beatrice Badea, interpretabilă şi ea în cheie realistă, „Tango”, de Vlad Darius Crăciun, pe care o văd stând foarte bine şi alături de „Final ratat”, „Plângi, Majestate”, de Vlad Darius Crăciun, perfect receptabilă în cheie simbolic-romantică şi „Boabe de cafea”, de Cătălin Cofaru, localizată undeva între un fantasy de influenţă mitologică şi un fel de realism magic transmutat în cultura eurpeană), SFera Online 7 („Transplant de suflete”, de Andreea Maria Ceava, mai degrabă un discurs poetic despre omul despiritualizat, „Imdiola”, proză fantastică, „Fântâna de iasomie”, numai aluziv scientificţională, prin sintagme ca „roman de anticipaţie” sau „călătorii cronospaţiale” şi „Muribundul”, aflată pe acelaşi palier cu precedenta, toate semnate de Sorin Coadă, „Cercul”, de Gabriel Iordan-Dorobanţu, un text ironizând subtil totala noastră lipsă de educaţie în abordarea miraculosului, „Înger în oglindă”, de Cezarina Adamescu, abordând şi ea o stare modificată a percepţiei în împrejurări posttraumatice, şi „Uchin”, de Adrian Sand, o tranzitorie, dar deloc friabilă, expoziţiune a unei lumi fantasy nici măcar promise) şi Gazeta SF 3 („Vis Armonic”, de Beatrice Badea, un fregment din „Alice în ţara nebunilor”, vorbindu-ne despre dezarticularea minţii provocată de alienare, „Singuriubire”, curat realism simbolic, şi sus-pomenita „Cazul doamnei Fly”, de Teodora Gheorghe). Nu a punctat la texte de graniţă HELION ON LINE.

Aşa cum spuneam şi în precedenta noastră intervenţie, această categorie de povestiri aşezate indecis în apropierea frontierelor principatelor speculative vine să arate, nu doar prin creşterea cantitativă din câmpul nostru de observaţie, că, între fantasticul cult 😉 şi cel Spec-Fi nu mai există de multă vreme bariere de netrecut, apropierile făcându-se din ambele părţi. Asta nu înseamnă că genurile nu mai au susţinători radicali, intransigenţi, necruţători, ci că, în pofida opiniilor ultraortodoxe, ideile şi procedeele literare circulă (încă!) liber în timpurile noastre, spre bucurie celor gata să le primească. În această atmosferă consacrată de tehnologiile inteligente de comunicare, adepţii intoleranţei culturale n-au decât de pierdut. Pe de altă parte, starea de fapt ascunde şi mari pericole potenţiale, existând riscul ca pe tarabele culturale să apară produse contrafăcute, nocive pentru majoritatea consumatorilor. Ele pot perverti, până la urmă, gusturile, gândurile, sentimentele, comportamentul. Singura cale de scăpare este educaţia, în care destule state, tot mai puţin dispuse a-şi asuma funcţia socială, investesc din ce în ce mai puţin. Ajung astfel să cred că se potrivesc foarte bine cu spiritul timpului cuvintele unui personaj deloc plăcut amintirii: „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!” 🙂

Anunțuri

4 Responses to Al doilea an de ficţiuni: 3.Textele de graniţă

  1. A.R. Deleanu spune:

    „Pe de altă parte, starea de fapt ascunde şi mari pericole potenţiale, existând riscul ca pe tarabele culturale să apară produse contrafăcute, nocive pentru majoritatea consumatorilor. Ele pot perverti, până la urmă, gusturile, gândurile, sentimentele, comportamentul.”

    Îmi permiteţi un punct de vedere? Ce treabă are asta cu literatura? Cred că „textele de graniţă”, „transficţiunile” – numiţi-le cum doriţi – reprezintă singura şansă a literaturii. Reţetele şi schemele fixe nu pot asigura viitorul ei. Aşa cum nici „oficializarea” literaturii nu este o cale. Produse contrafăcute? Pervertirea gusturilor? Avem nevoie acum de o poliţie a literaturii? De un standard de stat în literatură? Folosiţi termeni prea opresivi pentru ceva ce e menit să ne elibereze.

    Îmi cer scuze dacă mi-am permis prea multe aici, pe blogul dumneavoastră, şi vă urez o duminică cât mai frumoasă!

    • mirco67 spune:

      🙂 Domnule Deleanu, scoasă din context, fraza cu pricina vă dă tot dreptul să vă revoltaţi. Numai că, în ansamblul său, enunţul meu spune cu totul altceva. Salutam libertatea de a schimba idei, salutam faptul că tehnologia informaţiei îi transformă în perdanţi tocmai pe cei ce încearcă să îngrădească în vreun fel cultura. Pe de altă parte, în rândul oamenilor de cultură s-au strecurat inşi dubioşi, care introduc în acest areal manifestări cel puţin ciudate. Ştiaţi, de pildă, că există teatre unde pe scenă se petrec adevărate orgii sexuale, în toată splendoarea lor, mergându-se până acolo încât actori ce se desprind din scenă coboară în sală, aleg un spectator şi îl determină, prin diverse „tehnici de negociere”, să devină, la rându-i, participant? Se numeşte asta cultură? Actul împreunării ţine, până la urmă, de o zestre de informaţie importantă pentru comunitate, care trebuie păstrată prin exerciţiu public? Se teme cumva cineva că am ajunge să nu ne mai ştim înmulţi natural, că ni se vor toci până într-atât instinctele primare? Aveţi cunoştinţă de existenţa unor aşa-zise „fundaţii culturale” care, finanţate pe diverse căi, denaturează adevăruri istorice, preschimbând cutumele unor întregi populaţii, devalizându-le de propriile lor principii, şlefuite de-a lungul sutelor de ani, pe baza cărora binele era lesne deosebit de rău? Credeţi că acestea sunt numai poveşti? Dintre acestea erau produsele contrafăcute la care mă refeream. Şi spuneam în final că singura soluţie este educaţia individului. Pentru a putea desluşi, adică, fără ajutorul nimănui, cultura de „cultură”. Poliţie culturală? De unde aţi scos-o? Standarde impuse de autoritatea europeană pentru cultură? Feri-ne-ar Sfântul! Educaţie individuală temeinică. În rest, numai bine vă doresc!

      • A.R. Deleanu spune:

        Sunt conştient de toate aceste forme de expresie (pentru că sunt şi ele aşa ceva). Am un master în management cultural, evident că mă ocup cu aşa ceva şi ştiu că există. Atrăsesem atenţia doar asupra unor termeni prea duri. Sunteţi un om al literelor. Soluţia propusă de dumneavoastră îmi pare însă corectă şi singura valabilă. Cu singurul amendament că această educaţie trebuie să fie nu doar individuală, ci şi autonomă. Cred că fiecare trebuie să stabilească pentru el ce este artă şi ce nu este artă, ce e kitch şi ce nu, independent de politici culturale şi determinism comercial. Cât despre principii „pe baza cărora binele era lesne deosebit de rău”… niciodată. Şi tocmai această confuzie hrăneşte căutarea binelui. Mă înfioară certitudinile.

        Observ însă că v-aţi inflamat mai tare decât mi-aş fi dorit. Să-mi fie cu iertare. Nu ştiu ce m-a apucat. Mă voi abţine de la comentarii, nu şi de la vizitele mele pe blogul dumneavoastră. Fug de polemici virtuale ca dracu’ de tămâie. Spor şi o duminică plăcută!

      • mirco67 spune:

        Dar nu m-am inflamat. Nici eu nu iubesc polemicile. În privinţa certitudinilor, să nu le confundăm cu obiceiurile. Acestea din urmă nu sunt imuabile. Ele dispar atunci când nu-şi mai găsesc rostul. Când nu mai credem în ritual, fugim de el, fiindcă ne plictiseşte. Iar atunci când ceva nu e în regulă, obiceiurile se corectează singure, cu o anumită inerţie, e drept. Obiceiurile sunt aşa cum sunt fiindcă ni le asumăm noi înşine. N-am iubit niciodată educaţia impusă, pe care nici n-o consider educaţie. O anumită limită de convenţional trebuie însă, în orice caz, să existe. Altfel, Dumnezeu ştie unde ajungem. Sau nici măcar El. Fiindcă îl putem transforma, la urma-urmei, în ghilotină, în rug, sau în război în numele crucii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: