„Peregrinările lui Tuf” – mai mult decât un basm SF

Peregrinarile lui Tuf

Peregrinarile lui Tuf - George R.R. Martin

Nu cred că aş greşi considerând cartea în rândul antologiilor. Din cel puţin două motive. Primul ar fi că povestirile au apărut mai întâi în diverse volume ori publicaţii, începând cu 1976, când vedea lumina tiparului „O fiară pentru Norn”. Al doilea e legat de înţelesul acceptat de mai noile sau mai vechile dicţionare de limbă românească, prin care, cel puţin de pe la 1958 încoace, stă scris că antologia e o culegere de texte literare ale unuia sau mai multor autori. Spun asta fiindcă unele voci încearcă să impună ideea că antologia e musai făcută din texte ale mai multor condeiaşi, subscrise unei teme propuse de antologator, pe câtă vreme textele unui singur scriitor adunate la un loc formează o culegere de autor, un volum de autor sau altele asemenea. Să lăsăm limba vie să evolueze, dimpreună cu normele ei, mai mult sau mai puţin acceptate de unul sau altul dintre noi…

Nu cred că greşesc nici dacă aşez, dintr-un punct de vedere, antologia de faţă la literatură pentru copii şi tineret. Mi-a sunat tare asemănător cu „Fetiţa de pe Terra”, de Kiril Bulîciov, peripeţiile acelea delicioase, apărute la noi prin 1978 şi pe care, copil fiind, le-am citit cu mare, mare plăcere. Cred însă că aş comite o impardonabilă eroare dacă m-aş rezuma să pun pe cărţulia de faţă numai această etichetă. Fiindcă George R. R. Martin ne spune aici povestea unei omeniri risipite în spaţiu cu tot cu metehnele sale exersate îndelung pe Vechiul Pământ, pe care iată, le afişează de-acum la scară galactică. Regăsim în nuvelele (nuveletele) de faţă pe omul ultimelor secole, bine antrenat în ritualul supunerii prin frică, precum şi pe stăpânul său politicianul veros şi sălbatic, sau pe păstorul sufletului său, popa cel truditor în fatidica instituţie religioasă care impozitează accesul la divinitate, sau pe administratorul viciilor transformate în spectacol de divertisment şi ridicate la rang de construct economic planetar. Toate astea ni le arată George R. R. Martin risipite pe lumi separate de distanţe stelare, deşi ele ne sunt familiare, îngrămădite fiind pe minusculul fir de praf numit Pământ. E un mod de a cita celebra zisă a marelui Albert, despre univers şi prostia umană.

Eroul principal, Haviland Tuf, este la început un negustor galactic lipsit de succes, tocmai fiindcă se ţine departe de „calităţile” cerute unei astfel de îndeletniciri, preferând să cultive o altă paletă de valori, care-l apropie mai repede de Don Quijote de la Mancha, faimosul cavaler rătăcitor al lui Miguel Cervantes. Cu toate astea, urmare a luptelor lacome şi în final fatale între mai mulţi pretendenţi (ei înşişi o colecţie reprezentativă de „caractere”), pe care-i duce să elucideze misterul „stelei molimei”, el intră în posesia Arcei, o uriaşă navă de luptă a străvechiului Imperiu Pământean (Steaua molimei). Specializată în război biologic, uriaşa navă de germinare, exploatată cândva de un echipaj de 200 de membri, e modificată pe S’uthlam, pentru a putea fi controlată numai de noul său proprietar. Intuind puterea colosală a Arcei, liderii politici locali aflaţi la putere decid s-o confişte, pentru a rezolva cu ajutorul ei problemele ridicate de suprapopulare, aceştia sperând atât la creşterea randamentului ecosistemului planetar, cât şi la susţinerea unui eventual program de expansiune militară spre lumile apropiate. Planurile le sunt însă dejucate de Tolly Mune, energica femeie aflată la conducerea celui mai mare şantier naval interstelar cunoscut, singurul capabil să repare Arca. Tolly Mune realizează efectul devastator al puterii conferite de uriaşa navă asupra caracterului omenesc şi consideră că Tuf e mai potrivit s-o stăpânească, facilitându-i acestuia, în final, evedarea. (Pâini şi peşti). Decis să-şi respecte obligaţiile de plată către S’uthlam, Haviland Tuf începe să folosească puterile navei pentru a câştiga banii datoraţi, făcând să renască străvechea meserie de inginer ecolog. El pacifică Namorul, o lume oceanică pe care coloniştii umani, aşezaţi de circa un secol, sunt ameninţaţi cu extincţia de misterioşi monştri marini, apăruţi ca din neant. Cercetând atent lucrurile, Tuf desluşeşte că oalele-de-mâl, vieţuitoarele pe care coloniştii le pescuiau intens pentru a se hrăni cu ele, sunt de fapt o specie inteligentă imobilă şi telepată, iar monştrii care se porniseră să distrugă coloniile umane sunt „păzitorii” lor. „Păzitorii” oamenilor, militari de profesie, fac şi ei tot ce cred că e mai bine pentru a asigura supravieţuirea speciei. Tocmai încleştarea armată este cea care-i împiedică să găsească soluţia acceptabilă pentru toată lumea. (Păzitori). La termenul convenit, Haviland Tuf revine pe S’uthlam, pentru a-şi plăti prima rată a datoriei sale. Găseşte aici o lume revigorată, privind viitorul cu încredere şi optimism. Ceea ce este însă evident pentru Tuf, iminenta prăbuşire în foametea generalizată, ca urmare a unei suprapopulări fără precedent, e ţinut ascuns populaţiei, hrănite cu o intoleranţă religioasă extrem de avantajoasă conservării poziţiei dominante a noii pleiade de politicieni de succes. (Succesuri? 🙂 ) Expunerea publică a adevărului (necesitatea reconfigurării dramatice a ecosistemului şi controlul draconic al naşterilor), într-o conferinţă de presă cu audienţă planetară, e departe de a capacita mulţimile pe calea cea bună, stârnind în schimb o teribilă mânie îndreptată spre însuşi Tuf, care e nevoit să evadeze din nou, ajutat, fireşte, de perena sa salvatoare, Tolly Mune. (Al doilea ajutor). Episodul următor, petrecut pe Lyronica, scoate în evidenţă un Haviland Tuf asupra căruia puterea enormă a Arcei şi-a pus amprenta. Demontarea ecosistemului local, pentru a nu mai putea susţine prădători mari, folosiţi la luptele din Arenele De Bronz (lupte aflate în centrul economiei lyronicane), ne dezvăluie un inginer ecolog dispus nu numai să reaşeze moralitatea acestei întregi lumi pe alte baze, considerate de el mai sănătoase, dar chiar să şi tragă un însemnat folos material de pe urma întreprinderii sale. (O fiară pentru Norn). Episodul petrecut pe Caritate, lume luată ostatică de un nebun exaltat, care se crede profet, întăreşte deviaţia lui Haviland Tuf către îndumnezeire ca efect al beţiei puterii conferite de Arcă. Luând aspectul biblicului Dumnezeu, cel ce se arăta în vechime ca un stâlp de foc, Tuf concurează cu profetul Moise de pe Caritate, eliberând poporul împilat. Ameninţarea din final, adresată tuturor, arată un Tuf deificat, care-şi ameninţă cu extincţia poporul ales, în caz că nu va merge cuminte pe calea cea dreaptă.(Numiţi-l Moise). Încheierea peripeţiilor prezentate de George R. R. Martin are loc tot pe S’uthlam, dezvăluind un Tuf profund sacralizat, care găseşte o soluţie genială suprapopulării lumii, împiedicând totodată şi războiul cu planetele învecinate (Mana din cer).

Mai presus de scriitura eficientă, pragmatică, trecând de la o vijelioasă expunere factuală (în Steaua molimei), la un construct narativ în care acumularea tensiunii ţine mai mult de planul ideilor şi de psihosociologie (întâmplările de pe S’uthlam), George R. R. Martin aruncă prin textele de faţă foarte multe săgeţi bine ţintite înspre metehnele omeneşti, pe care le ironizează cu fineţe, ori înspre ţesătura fină a mitologiei creştine, pe care o umanizează, demitizând-o. Numele uriaşei nave de germinare terrane aminteşte de mitul biblic al lui Noe, cel ce deţinea pe arca sa de lemn întreaga zestre genetică a lumii vii antediluviene. Molimele cu care „steaua” lovea din trei în trei generaţii minuscula lume în jurul căreia rămăsese să orbiteze trimit la plăgile pogorâte de Domnul asupra vechiului Eghipet, ori la cele de care se face vorbire în Apocalipsa lui Ioan. Cea dintâi îndestulare a mulţimii de pe S’uthlam ameninţate de foame trimite, nu numai prin titlul său (Pâini şi peşti), la celebra minune săvârşită de mântuitorul Iisus, atrăgând însă atenţia că pauperizarea mulţimii, intenţionată sau din neputinţă politică, este calea sigură spre pierzanie a celor ce se bucură vremelnic de privilegiul conducerii societăţii. Pacificarea Namorului este povestea cea veche a gloriei militare, care orbeşte, transformând omul într-o abominabilă fiinţă violentă, incapabilă să vadă dincolo de forţa armelor, cu care împinge lumea spre neant, având convingerea că face exact ceea ce trebuie. Reacţia s’uthlamezilor în faţa adevărului crud despre lumea lor e radiografia comportamentului mulţimilor, reacţionând, ca întotdeauna, pur emoţional şi uitând complet că raţiunea e singura salvare în astfel de situaţii. Reproiectarea în totalitate a planetei Lyronica, inclusiv impunerea unui alt mod de viaţă locuitorilor săi, este actul prin care omul, corupt de putere, se metamorfozează în acea instituţie autosuficientă, convinsă că e îndreptăţită să aleagă în locul tău. De la asta şi până la instaurarea unui sistem egocratic, bazat pe deificarea insului deţinător al puterii, nu mai e decât o chestiune de timp. Dar George R. R. Martin transformă finalul într-un joc. Tuf e tot mai convins de similitudinea sa cu Dumnezeul mitic al vechiului Pământ, Tolly Mune se întreabă dacă nu cumva peregrinul cosmic chiar o fi zeu, iar nouă ni se lasă libertatea să ne întrebăm dacă nu cumva Dumnezeu este un călător galactic ce revine periodic la noi, sau doar ne sintetizează profeţi prin procedee tehnologice atât de greu de înţeles la nivelul nostru încât ne par vrăjitorii.

Cu toate elogiile aduse până acum, antologia peregrinărilor lui Tuf nu este o capodoperă a genului science fiction. Poate tocmai din acest motiv, George R. R. Martin este considerat sensibil mai valoros pentru producţiile sale sale fantasy. Aş remarca însă abilitatea cu care autorul s-a folosit de şiretlicul narativ al tehnicii suspansului, transformând expunerea într-un construct episodic, perfect serializabil. Chiar şi aşa, a privi volumul numai ca pe o piesă literară de divertisment revine la a aluneca peste lucruri cu amatorism şi superficialitate. Dar asta nu înseamnă că amatorul de divertisment pur ar trebui să se simtă dezamăgit de lectură.

Eu unul cred că am început anul de cititor sf cum nu se poate mai bine…

Anunțuri

2 Responses to „Peregrinările lui Tuf” – mai mult decât un basm SF

  1. […] de Corn – Adica eu însumi. Parsifal – post-initio Mircea Coman/Scifientland. „Peregrinarile lui Tuf” – mai mult decît un basm SF Ștefan Ghidoveanu/Moshul SF. Exclusivitate „Moshul SF” * Exclusivitate „Moshul SF” FanSF. […]

    • mirco67 spune:

      Mulţămim de includere în săptămâna SF. Că aista ne e săptămânalul românesc de ficţiune speculativă… Tot mai visezi, bune maestre, să ne aduni pe toţi sub acelaşi steag! Tot mai visezi!… 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: