Martie ficţional – privire de ansamblu

După ce am izbutit, în fine, să trecem în revistă povestirile, nuveletele şi foiletoanele din publicaţiile electronice pe care le-am urmărit în luna lui mărţişor, se cuvine să facem şi câteva aprecieri generale. Fără a dori cu tot dinadinsul să dăm acestei întreprinderi un aer de competiţie, vom spune că, în ce priveşte productivitatea, SUSPANS.ro reuşeşte cel mai mult (10 povestiri), urmată îndeaproape de Gazeta SF (9 lucrări, inclusiv textul din rubrica MAINSTREAM) şi SRSFF (8 texte, ţinând cont şi de cele înscrise în concursul e-Text). Între publicaţia online a Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy şi următoarea zonă de clasament, diferenţa este mai mult decât vizibilă, căci NAUTILUS, ca şi HELION ON LINE ne oferă fiecare câte 3 povestiri, ridicând totalul textelor publicate în această lună la 33, adică un volum de proză cât se poate de sănătos.

Cu totul altfel par să stea lucrurile în privinţa calităţii, deşi cea mai mare grijă în selectarea textelor publicate pare s-o fi avut tot redacţia SUSPANS.ro (pe care o felicităm şi pe această cale). Conchizând că NAUTILUS şi HELION ON LINE par să fi avut şansa unor colaborări, dacă nu profesioniste, măcar de talent, la SRSFF şi Gazeta SF pare să se fi petrecut ceva, căci textele publicate sunt, în general, sub media cu care ne-am obişnuit.

Una peste alta, având în vedere în primul rând numărul relativ mare al lucrărilor de proză din oferta de mărţişor, alegerea unei povestiri a lunii mi se pare o întreprindere dificilă şi cu totul subiectivă. Riscând să nu cad pe cheie cu toţi cititorii mei, aş plasa în vârful ierarhiei povestirea „Învăţătorul”, de Mircea Liviu Goga (NAUTILUS), urmată, la o distanţă infinit mică, de „Sumbra poveste a Erei Sumbra”, de Lucian-Vasile Szabo (HELION ON LINE). Cea mai valoroasă selecţie, în ansamblul său, aparţine însă, în opinia mea, revistei SUSPANS.ro.

Ce va aduce aprilie? Vom trăi şi vom vedea…

Cristos a-nviat!

De Sărbătoarea Învierii, urez tuturor cititorilor mei să aibă parte de tot ce-i mai bun în viaţă, de sănătate şi împlinire în toate! Atei sau credincioşi, care de ce credinţă vom fi fiind, să ne unim pentru o clipă cugetele şi să medităm la simbolul luminii dătătoare de înţelepciune şi viaţă veşnică, să privim viaţa ca pe un miracol care ne-a fost dat spre a ne minuna de măreţia templului nemărginit al Universului. Sărbători Pascale liniştite, alături de cei dragi!

Tripleta unui număr dublu

Rubrica Laborator SF a recentului număr HELION ON LINE (21/martie/aprilie, anul curent) se deschide, zicem noi, inspirat cu povestirea „Pedagogie, dragoste şi hetaire”, semnată de Emilian Marinescu. Deloc uşor de catalogat (semn că autorul stăpâneşte universul temelor şi ideilor Spec-Fi, pe care le mixează neaşteptat), piesa pare să se încadreze cel mai bine arealului soft-socio-SF, având puternice irizaţii erotice, deşi nu lipsesc nici elementele caracteristice călătoriei în timp. Complexitatea tematică e dublată de o scriitură sigură şi eficientă, cele câteva greşeli de tastare fiind simple accidente.

Nu vom spune mai mult, lăsându-vă plăcerea de a descoperi singuri calităţile textului…

Cea de a doua filă a jurnalului de Laborator SF este „Toate componentele moşului”, a domnului Bogdan Cazacu, povestire ce lămureşte, într-un fel, alegerea juriului concursului de proză scurtă Helion 2011. Spunem într-un fel fiindcă povestirea este lesne de subscris arealului science fiction, căci suntem proiectaţi, prin intermediul ei, într-un viitor în care abordarea medicală sistemic-materialistă pare să fi ajuns la performanţe uluitoare, permiţând reciclarea fiinţei umane pe componente. Ceea ce rămâne totuşi în suspans este motivul pentru care nu s-a acordat, totuşi, locul I la sus-pomenitul concurs, întrucât, între „Marioneta” lui Felix Tzele şi povestirea de faţă sunt diferenţe vizibile, fireşte, în favoarea celei dintâi, ca şi argumentele care au stat la baza premierii la pachet şi a celeilalte lucrări semnate de domnul Bogdan Cazacu, „Conversaţie între doi gîndaci de bucătărie”.

Nu ne rămâne decât să credem că nu greşim dacă încadrăm lucrarea în nişa cyberpunk, fiindcă elementele de protezare şi reconstrucţie medicală a omului ne dau, până la urmă, acest drept, şi să sperăm că, pe viitor, departajarea în deja faimosul concurs anual de proză scurtă SF Helion se va face după criterii mai clare…

În încheiere, la rubrica Arhiva, HELION ON LINE ne propune nuveleta „Sumbra poveste a Erei Sumbra”, de Lucian-Vasile Szabo. Construită din secvenţe concepute jurnalistic, unele din ele conţinând scurte comentarii de autor, strict privitoare la tehnica narativă, lucrarea pare eşafodajul unui roman social plasat la limita dintre realism şi anticipaţie. Mi s-a părut interesant mai ales modul în care izbuteşte autorul să dilueze graniţele dintre realitatea ficţională şi cea cotidiană, ca şi camuflarea abilă a proiectării acţiunii în viitor, căci elementele futuriste sunt strecurate discret, cititorul riscând să treacă peste ele fără a le sesiza semnificaţia (Stavropaulis, de pildă, îşi primeşte de la Vonica răsplata pentru izbânda avocăţească în bancnote de o mie de euro noi-nouţe, în realitate, cel mai valoros bilet de bancă UE din zilele noastre fiind cel de cinci sute de unităţi de cont). Dificil de circumscris unei anume categorii consacrate de ficţiune speculativă, considerăm că nuveleta se încadrează cel mai bine în nişa pe care am numit-o soft-socio-SF, având în vedere viitorul (apropiat) în care se derulează faptele, ca şi elementele de ficţiune politică, asezonate cu scene picante, cu iz de mahala balcanică.

Bucata face parte din volumul „Seninul cerului de sticlă”, apărut la Editura Amarcord, Timisoara, 2000, aşa încât publicarea sa la HELION ON LINE poate fi considerată ca o restituire către publicul internaut.

Gazeta de mărţişor

…deschide seria celor nu mai puţin de 9 povestiri cu „Atlantis (I)”, de Sorin Baciu, o piesă excesiv de explictivă şi cu un final ad abrupto. Ideea de bază este evident una antropocreaţionistă, fiindcă, în convenţia ficţională propusă de autor, omul zilelor noastre este reziduul unei civilizaţii străvechi, net superioare. Scriitura nu excelează, expunerea devenind pe alocuri stângace („să las să iasă la iveală descoperirea mea şi să o ia alţii, indiferent cine însemna acest „alţii”…”), neglijentă („m-a luat dus la culcare”) sau chiar flagrant nongramatică („impactele” în loc de „impacturile”, „Mobilitatea şi abilităţile de atac deosebite a acestor maşinării” etc.) Prezent până acum în rubrica de ARTĂ VIZUALĂ, Sorin Baciu încearcă să-şi extindă paleta frecvenţelor artistice şi spre arta cuvântului. Deocamdată, n-a reuşit să ne convingă… Aşteptăm părţile următoare.

„Gânduri cenuşii”, de Cătălin Cofaru, aparţine mai degrabă teritoiului de graniţă, fantasticul fiind proiectat în zona onirică dintre viaţă şi moarte. Structura experimentalistă, expusă în secvenţe care se succed atemporal, susţine atmosfera unei metarealităţi în care viaţa se scurge, transformându-se în tăcere. E un text dificil de decriptat pe frecvenţele naraţiei clasice. Dincolo de atmosfera densă, capabilă să transmită vibraţia din momentul creaţiei, bucata suferă pe alocuri, mai cu seamă din pricina folosirii inadecvate a timpurilor verbale.

Cu „Neantul”, de Marcel Gherman, se continuă expunerea volumului de debut al autorului, „Cartea Viselor”, apărută la Editura Arc din Chişinău. Ca şi precedenta mostră („2049”, despre care am vorbit în „Speculaţiuni de sub viscol şi ger”, la 1 martie 2012), bucata suferă de exces descriptiv, părând a fi construită poematic, spre a obţine efecte prozodice, similare celor produse de unele piese muzicale New Age. Percepţia lumii ca amestec de frecvenţe sonore, herţiene şi cromatice plasează textul în domeniu ficţiunii de graniţă, la frontiera incertă dintre suprarealism şi fantastic. În puţine rânduri, sensurile se pierd în vârtejuri de vocabule aşezate nefericit, cum este cazul în „Distingea cu claritate detaliile corpului meduzei, dimensiunile căreia depăşeau de două ori statura sa.”, unde credem că ale cărei dimensiuni s-ar fi potrivit ceva-ceva mai bine.

Încadrabilă în vasta temă a relaţiei om-timp (eroul principal se întoarce în trecut pentru a comite un asasinat neobişnuit), „Eli”, de Florentin-Ionuţ Haidamac, este un alt produs-foileton, a cărui întindere o putem cel mult bănui. Fragmentul scoate la lumină o nouă idee remarcabilă a autorului sucevean, pusă în operă în aceeaşi manieră proprie ficţiunii populare (pulp fiction). Am pescuit din apele textului şi câteva inexactităţi, mai degrabă nesemnificative, dar asupra cărora trebuie să atragem, prieteneşte, atenţia. Oameni aflaţi în suita Mântuitorului fac la un moment dat tabără, seara, ocazie cu care „au încropit un foc imens”, spune autorul. A încropi înseamnă a aduna cu greu laolaltă, motiv pentru care considerăm că a încropi ceva imens sună cel puţin nefiresc. „Al naibii ființă” conţine un dezacord, căci corect este a naibii, fiinţă fiind substantiv de genul feminin. În loc de „frica de a fi asasinat în mod mișelește” trebuia fie frica de a fi asasinat mişeleşte, fie frica de a fi asasinat în mod mișelesc (deşi ambele sună prozaic). Nu „vis avis”, ci vis-a-vis sau, şi mai bine, vizavi, căci termenul a încetat de mult să fie considerat neologism. Alte erori (gen „trupul meu va fi suferi”) sunt, credem noi, mai puţin demne de luat la ochi.

…Aşteptăm continuarea.

Socotesc potrivit să încadrez „Îngerii sărută cu ochii deschişi”, piesă scrisă la dublu-mixt de Nicole Vasilcovschi şi Mircea Boboc, în categoria fantasy. Avem parte de o nouă povestire sensibilă, despre fiinţe serafice obligate să trăiască omeneşte pentru a se purifica. Scriitura pare să poarte mai mult amprenta domnului Mircea Boboc, a cărui intonaţie am mai întâlnit-o. Nu putem vorbi de greşeli, ci de câteva mici accidente gen „să-şi împingi carnea din care eşti făcut” sau „Iar ce e mai rău, e că nu vreau să mă opun!”, unde virgula e în plus.

Cei doi, zicem noi, formează un tandem cel puţin interesant…

Mircea Boboc îşi încearcă puterile şi în proba de simplu, oferindu-ne povestirea „Eu sunt cosmic”, o piesă romantic-sensibilă, echidistant aşezată între motivul creatorului demiurgic şi tema contactului, motiv pentru care o socotim transficţională (deşi ar putea fi citită şi în cheie suprarealistă, mai cu seamă datorită autosubstituirii de final). Nu putem vorbi despre greşeli („ca ceilalţi” sau „întrupara” în loc de „întruparea”), aşa încât conchidem că experienţa de lectură a fost una cât se poate de agreabilă…

După cum presupuneam (în „Primăvară cu… SUSPANS.ro”), „Zorile într-un alt Aeternum” păreau să aibă evidentă nevoie de o continuare… Pe care o găsim cu surpriză, nu în SUSPANS, ci în Gazeta SF: „Străinul din dormitor”, de Aurelia Chircu. Trecând peste surpriza găselniţei tactice a autoarei (nu ştim ce câştig poate aduce dispersarea unei… nuvele?… în mai multe reviste online), avem şi aici parte de aceeaşi atmosferă fantasy-tenebroasă şi de aceeaşi scriitură pe alocuri nefinisată sârguincios („aruncă cât”, „la câţiva metrii de pat”, „Zii “vrăjitor “şi înţeleg” – imperativul verbului a zice la persoana a II-a singular e „zi”, „acoperindu-şi fata cu mâinile”). N-aş putea să spun că lectura piesei n-a fost, la urma urmei, un divertisment interesant, aşa încât mă întreb unde anume o să apară continuarea?

La rubrica DEBUT, Gazeta SF ne oferă povestirea Alexandrei Fratu, „Frânturi”. Construită sub forma unui mozaic de secvenţe aparent disjuncte, lucrarea vorbeşte despre iubirea damnată a unei entităţi deice feminine pentru un om, conturând în imaginar ipoteza unui Lucifer feminin. Scriitura nu este însă de valoare egală ideii şi structurii narative, fiind umbrită de vizibile imperfecţiuni (care însă pot fi lesne eliminate, prin exerciţiu). Distingem, mai întâi, mici neuniformităţi de acceptare a normelor de scriere, căci autoarea foloseşte atât forma „nici o” („fără nici o apărare”), cât şi „niciun” („nu au avut niciun succes”). Nu ne vine lesne să acceptăm nici prezenţa verbului „a confuza” („Oraşul acesta, deşi ne ascundea, îmi confuza foarte tare simţurile…”), care nu este inclus în vocabularul românesc, verb pe care-l socotim ca pe o nereuşită inovaţie lexicală, cu sens indefinit. Unele enunţuri îşi pierd şi ele, până la sfârşit, sensul, cum este cazul la „Ascunzându-ne în oraşul care a trăit atâtea dureri, fericiri şi depravări de-a lungul istoriei şi care este, mai ales, într-o continuă cădere, am crezut că ne va face pierduţi.” Nimic nu mi s-a părut însă mai ghiduş ca expresia „ochii aceia verzi deschis”, care îmi aduce aminte de o celebră introducere la un discurs politic adresat locuitorilor din Rîmnicu Sărat: „Dragi rîmniceni săraţi”…

Dincolo de micile imperfecţiuni ce ţin mai mult de stil, inerente aproape oricărui început, debutul Alexandrei Fratu este unul cât se poate de promiţător… O mai aşteptăm.

În final, Gazeta SF ne propune, la secţiunea MAINSTREAM, textul „Începutul sfârşitului”, de Ilinca Ioana Rusu, o schiţă explicativă, didactică, structurată mai mult decât neortodox şi, mai ales, scrisă cu izbitoare neglijenţă. Pe lângă faptul că prezenţa diacriticelor este, în text, cu totul accidentală, masa acestuia e spuzită cu tot felul de gafe, unele din ele întâmplătoare („cletele”, „distructiua”, „dezintegrareata”, „sa cresti sis a te transformi”, „nu mai sttiu”, „sinuciderele”, „hetetroagresivitatea”, „dintraceia”, „perverstate”, „provova” sau „asemenea unei cetee”, în loc de „asemenea unei ceţi”), altele părând să se repete sistematic („daca ar fii acceptat-o”, „ar fii ajutat-o”, „ar fii ras”, „Imaginea creata nu o linistii nici intr-un fel”, „totul ar devenii”, „se auzii raspunsul”, „a supravietuii”). În plus peste noianul de schije de felul celor sus-menţionate, autoarea mai recurge şi la vocabule incerte („lehamatuit” – nu există în vocabularul românesc), gestionează precar virgulele („Schimbarile care se produceau la nivel de micro, cu alte cuvinte la nivel individual produceau o schimbare…”), utilizează prescurtări cu totul inoportune pentru un text literar („Pt ca daca ar accepta…” sau „pt a supravietuii”). La nivel structural, introducerea (primele 8 paragrafe) pare din alt film, iar stilul e consistent şubrezit de prezenţa unor expresii-şablon cu iz pleonastic („produceau o schimbare si o transformare”, „nul sau egal cu zero”) sau de construcţii formulate stângaci („indarjirea unul impotriva celuilalt” în loc de „îndârjirea unuia împotriva celuilalt”).

Cu toate neajunsurile, textul conţine câteva trimiteri pe direcţii de gândire interesante, lăsând să se întrevadă în spatele perdelei de inabilităţi literare o ideaţie intuitivă, cu un potenţial ce ar merita strunit în hăţurile unei scriituri disciplinate.

A sosit vremea dezgheţului şi pentru…

…care deschide seria de mărţişor cu capitolul IV din romanul Lenea, de Victor Martin. Pe măsură ce se acumulează, părţile publicate lasă să se vadă polifonia tematică, firească pentru o producţie de asemenea dimensiuni. Dacă în primele două capitole tema de evidenţă era cea a realităţilor multiple (universuri paralele), în ultimele două (cu precădere în cel de-al IV-lea) textul capătă valenţe de satiră socială cu fundal SF, ironia conturându-se uneori în dialoguri cu iz de comedie absurdă, ca în unele filme din anii ’80, pe care le urmăream semiclandestin, în nopţi video studenţeşti („…atât de mult s-a tras de acest punct de vedere, că s-a făcut linie. / – Au legat punctul de vedere al oamenilor cu o ață și l-au târât pe nisip până s-a făcut o linie? / – Corect, spuse ospătărița. Văd că ai înțeles. Cum cea mai scurtă linie între două puncte e linia punctată, au recurs la aceasta.”). Nu putem vorbi de greşeli, care se rezumă la infime accidente, ca în „aratând spre marea se scaune” (de scaune). Putem să conchidem însă că cititorul dornic să evadeze din realitatea cenuşie nu pare să afle, în lucrarea de faţă, cea mai potrivită dintre soluţii.

„Legenda Aeternumului”, de Aurelia Chircu, un fanatsy de rezonanţă istorică autohtonă, căci recurge la elemente de mitologie geto-dacă, suferă, din păcate, chiar de la fraza de atac, unde ni se spune: „Firicelul enervant ce i se prelingea pe ceafă, căzând apoi cu zgomot surd pe hârtia din poală…”. Imaginea e una dificil de proiectat pe ecranul minţii, fiindcă nu-i lesne de înţeles cum de ajungea în poală fluidul prelins pe… ceafă! Nu c-ar fi imposibil, dar e greu de imaginat. Primul lucru la care m-am gândit a fost că personajul are capul răsucit mortal, aşa încât ceafa a ajuns să-i steie dinainte, iar apa de ploaie prelinsă pe rotunjimea tigvei ajunge în poala sa, udând hârtia pliantului… Mi-am dat seama în secunda doi că nu asta e explicaţia. O hârtie ţinută pe genunchi e menită cititului, dar numai dacă ai capul pe umeri cum trebuie. Căci dacă ochii sunt la spate, cum ai putea citi cu dânşii hârtia de pe genunchi?… Hmm… Şi nu-i nici pe departe singura stângăcie a autoarei. În „Curând ajunseră la vâltoarea ce străjuia cele două şiruri de stânci cu forme omeneşti, ce însoţeau drumul spre insulă.”, lucrurile par cumva nefireşti, căci, cred eu, mai degrabă stâncile cu formă omenească se potriveau a străjui vâltoarea, şi nu invers, ca să nu mai vorbim de repetarea neliterară a „ce”-ului subliniat în citat… Avem parte şi de alunecări preţioase, fie de canţelarie („Băuturi, muzică, tot ce-i pe placul hedonistului Dapix.”), fie de-a dreptul emfatice („Diadema de pe fruntea-i lată poseda şi ea tot flori de camelie”), de gestionări deprimante ale virgulei (ca în „Omul rămase mut de uimire şi convins fiind că băiatul trebuie să fi fost vreun vrăjitor ceva, scuipă în palme…”, unde ar fi cel puţin o virgulă lipsă după „şi”, necesară pentru intercalarea precizării sau, de-a dreptul fatal, ca în „zămislirea lui aproape planetară, a făcut din ea un oraş atipic”, unde o găsim strecurată chiar între subiect şi predicat) şi, în fine, de câteva „delicate” eufonii („Stânca care”, „să înţeleagă că ce”). În ciuda unei remarcabile dorinţe de afirmare (povestiri ale sale apar luna aceasta în SUSPANS.ro, SRSFF şi Gazeta SF) şi a câtorva frumoase idei de pornire, abilităţile sale stilistice rămân, din păcate, mai degrabă neconvingătoare. Păcat.

Remarcabilă în multe privinţe este nuvela „Ziua care va veni”, semnată de Adrian Vlad, pe care SRSFF ne-o oferă în luna lui mărţişor feliată în 3 episoade consecutive: 1/3, în 23 martie, 2/3, în 24 martie şi, în fine, 3/3, în 25 martie. Autorul (destul de posibil să fie vorba de mai vechea noastră cunoştinţă Adrian Vlad Vicenţiu, semnatar al roman-foiletonului „Jocul Zeilor”, ale cărui capitole de la I la IX au fost publicate la SFera Online, începând cu luna iunie 2010 şi terminând cu noiembrie 2011) dovedeşte o bună abilitate în privinţa ştiinţei acumulării, ca şi în privinţa folosirii tehnicii suspansului. Mare păcat că lucrurile nu stau la fel şi în ce priveşte stăpânirea normelor limbii, a construcţiei personajelor şi uneori chiar a scriiturii, fiindcă toate aceste neajunsuri coboară sensibil nivelul piesei.

Aşezăm înainte de toate gafele de punctuaţie, dintre care vom menţiona aci doar două cazuri, extrem de grave din păcate: „Cel cu care discuta, își continuase la rândul său argumentarea…” şi „Zgomotele obișnuite ale dimineții, fură sparte de un scârțâit puternic de roți…”. Destul de gravă ni se pare şi scrierea (repetată) în formă greşită a unor expresii în care intervine pronumele interogativ (relativ) „ce” („Spune-mi cei cu tine”, „Mai bine mi-ai povesti cei cu sunetele acelea”, „cei drept”) sau folosirea în formă greşită a verbul auxiliar „a fi”, în formarea perfectului condiţional-optativ („dacă mai fi întrebat”), ca şi o serie de dezacorduri ale adjectivului demonstrativ („aceiași limbă”, „aceiași reacție”).

Referitor la personaje, în ciuda consistenţei pe care o ating, ele se comportă uneori nefiresc, amuzându-se când nu e cazul (la masă, când atmosfera devine tensionată, cearta fiind gata-gata să izbucnească, sau în discuţia de final, când copila îl întreabă pe tatăl ei unde lucrează de fapt, acesta fiind amuzat de curiozitatea ei – „Abia se abținea să nu râdă.”). Tot de nefiresc e vorba şi în unele dialoguri. „Știi prea bine că igiena matinală menține sănătatea noastră, a fiecăruia”, spune ficei sale o mamă ce pare desprinsă dintr-un (nereuşit) clip pubicitar pentru pastă de dinţi.

În cele mai multe privinţe suferă scriitura, căci textul e spuzit cu foarte multe alăturări cacofonice („ca cineva” – de mai multe ori, „să cunoască cauza”, „răcorească cu”, „Parcă confundasem”, „ca cea pe care”, „întoarcă către”, „ca cele” – de mai multe ori, „ca celor”) sau alunecări nefireşti de enunţ, cum este cazul în „Instantaneu, în mintea mea, își făcură loc cuvintele adresate-mi invariabil de tatăl meu la orice înmormântare la care participam…”, unde exprimarea sună artificios, „Cum poți măsura ceea ce ţii cel mai mult pe lume?” (cum poţi măsura la ce ţii cel mai mult pe lume…), „suficienți de pregătiți” sau „după momentul în care ai ultima amintire cu mama”. Destul de supărătoare e şi prezenţa unor expresii de limbă deformate hilar, cum este cazul la „marile aglomerații urbane”; sensul de bază al substantivului feminin „aglomeraţie” este „îmbulzeală”, aşadar, când ne referim la oraşele suprapopulate spunem „aglomerări urbane”.

N-aş încheia fără să menţionez şi o flagrantă scăpare de logică: după ce apa devenise fatalmente vâscoasă, asistăm la o crimă prin înjunghiere şi constatăm uimiţi că sângele încă şiroia, în condiţiile în care acesta nu-i altceva decât o soluţie plasmatică de tip sărat, foarte complexă, ce-i drept, dar conţinând circa 50%… apă.

Nuvela de faţă mi-a pricinuit o consistentă satisfacţie de lectură, pe de o parte, dar şi o mare dezamăgire, pe de altă parte, căci dacă autorul ei ar fi acordat o mai mare atenţie formei am fi avut în faţă o piesă de valoare absolut antologabilă.

Celelalte texte din oferta de mărţişor de la SRSFF fac obiectul concursului e-Text şi vor fi tratate separat.

Mulţumim bunei redacţii pentru deschiderea pe care o arată autorilor încă neconsacraţi, din care se pot ivi, cu siguranţă, condeie de viitor.

Primăvară cu…

Întâia povestire oferită de SUSPANS.ro în numărul său din martie 2012, „Alb”, de Karel Cispic, vorbeşte despre destin. Amestecate vremelnic în vâltoarea timpului, vieţile unor oameni se risipesc apoi care încotro, unele rătăcindu-se dincolo de marginile firii. Prin toate măruntele întâmplări, nelipsite însă de o bine dozată încărcătură dramatică, o entitate justiţiară pare să reaşeze lucrurile pe un alt făgaş, pe care toţi, într-un fel sau altul, îl vor accepta. Scriitura, de o echilibrată simplitate, dezvăluie un autor înnăscut, deprins să observe articularea complexă a miriadelor de fire din care se-mpleteşte ţesătura vieţii şi să surprindă esenţialul în construcţii secvenţiale, uşor de imaginat. Dincolo de consideraţiile estetico-narative, aş găsi că povestirea ţine, atât tematic, cât şi ca principale mijloace de realizare, de realismul magic, mai ales prin convenţia clarviziunii (puterea bunicii de a vedea în viitor), şi respectiv prin tonul de relatare, împrumutat din naraţia clasică.

„Cealaltă, dintre gheţuri”, de Cătălina Fometici, cea de-a doua povestire din oferta SUSPANS.ro de mărţişor, e o piesă întunecată, despre răul ascuns în adâncuri abisale, pe care-l pomenim în legende, socotite un simplu divertisment. De fapt răul este astfel invocat şi îşi face loc în lume, iar un asemenea rău, demonic, deplin, va sfârşi prin a pustii totul, lăsând în urma sa ruine, regate părăsite, moarte, uitare. Prezenţa Fiicei Nopţii (fiinţă demonică) şi dimensiunea ororii (pustiirea ameninţă un întreg regat) sunt elemente care pot justifica plasarea povestirii în arealul fantasy sumbru (dark fantasy), un [sub]gen de Spec-Fi transficţional, aflat la confluenţa între fantasy şi horror.

Partea a cincea a foiletonului „Surplusuri”, de Nicolae Cornescian, pare mai degrabă să facă parte dintr-o lucrare suprarealistă, căci intriga, foarte puţin factuală, se mişcă aproape exclusiv la nivelul trăirii personajelor. Şi, fiindcă nu se cade să judecăm întregul funcţie de o singură parte a sa, ne vom abţine de la alte aprecieri menite să clarifice problema [sub]genului. (Încercăm să nu trişăm… ) O să remarcăm însă scriitura (densă) de roman psihologic interbelic şi tehnica epistolară, folosită pentru fragmentele proiectate analeptic, dar şi o anume tendinţă a autorului de a realiza, cel puţin cu o parte a lucrărilor sale, o realitate ficţională unitară, integrată.

Nu la fel de bine stau lucrurile cu următoarea lucrare, povestirea Aureliei Chircu, „Zorile într-un alt Aeternum”. După ce am văzut-o construind o piesă în zona temei scintificţionale a catastrofei finale („Vremuri tainice”, foileton în 5 părţi, publicat la Gazeta SF), suntem proiectaţi acum într-o atmosferă de veritabil fantasy tenebros, în care un tânăr este ţinut între viaţă şi moarte vreme de un secol şi jumătate, revenindu-şi apoi miraculos. Mecanismul intim al acestor fantastice întâmplări rămâne ascuns, ca şi când am fi puşi în faţa unei introduceri la o lucrare în proză de mai mari dimensiuni, impresie pe care o accentuează şi finalul, lăsat oarecum în suspans. Ni se sugerează (doar) că uluitoarea realizare e o consecinţă a magiei negre. Ceea ce face textul să scadă valoric, în orice caz, sub nivelul primelor trei, nu este prezenţa unor greşeli mărunte, cel mai probabil de tastare, cum este cazul în „câtă exuberantă se năştea în sufletul ei”, „zise el cu tristeţe cu glas” sau „O an?”. Nici măcar unele erori şi confuzii gramaticale mai profunde, cum ar fi folosirea incorectă a imperativul lui „a zice”, la persoana a II-a singular, în „Nu e minunat, Rufio? Zii!” – corect era „Zi!” sau forma „cine-ştie-ce laude”, context în care era necesară folosirea locuţiunii adjectivale „cine ştie ce”, sinonimă cu „nu ştiu ce”. În forma „nu-ştiu-ce”, avem de-a face cu un substantiv neutru, ca în poezia „De-or trece anii..”, de Mihai Eminescu, «E-un „nu ştiu ce” ş-un „nu ştiu cum”» (unde însă delimitarea se făcea, tributar grafiei vremii, prin încadrarea cu ghilimele). Tot la categoria minusuri am menţiona şi strania figură de stil din sintagma „magicianul cu fruntea umbrită de luceferi” (poate luminată, căci luceafărul desemnează o planetă sau o stea foarte strălucitoare pe cerul nopţii), ca şi formularea prozaică (de sonoritate aproape cazonă) „deşi îşi propusese acestea, nu se grăbea deloc la efectuarea lor”.

Pe Alin Dărângă l-am întâlnit prima oară în numărul 14, pe luna ianuarie 2012, al Gazetei SF, cu povestirea „Copiii negurilor”, o lucrare urban-dark fantasy, construită însă pe un schelet cu iz de mitologie folclorică. SUSPANS.ro îi găzduieşte, în acest număr 22 de mărţişor, un text plasabil oarecum în acelaşi areal, „Livia”. Ca element distinctiv de recuzită paranormal, autorul foloseşte ideea de spirit fără odihnă (spirit malefic?) al unei tinere înhumate cu mulţi ani în urmă, ce migrează în corpul unui copil, pe care începe să-l transforme în ceea ce ea însăşi fusese cândva. Morfismul, motivat printr-o anumită compatibilitate, sugerată de înclinaţia tânărului către morbid, capătă aspectul unei boli oribile. Cantonată în zona frecvenţelor sumbre, scriitura păcătuieşte totuşi, într-o oarecare măsură, prin exces de stil, uzând uneori de paragrafe descriptive prelungite aproape obositor („Îmi amintesc cum mă opream adeseori pe coridor, în lumina bolnăvicioasă ce se prelingea prin ferestre şi ascultam înfiorat vaierul curenţilor de aer, ce îşi împleteau glasurile umede într-o litanie aspră şi melancolică.”). La final (penultimul paragraf), avem parte şi de o alăturare terminologică literalmente disonantă („surâsul ei monstruos de blând”), incapabilă să obţină efectul scontat probabil de autor (credem că încerca să sugereze un surâs de întunecat triumf, cumva nepotrivit cu chipul blând din fotoceramica de pe monumentul funerar).

Tot excesul de stil pare să fie de bază şi în „Fantasma eternităţii”, de Paul D. Adrian, numai că, în cazul de faţă, autorul îl foloseşte cu abilitate ca… procedeu de stil, construind cu ajutorul lui, pas cu pas, lumea elucubrantă din mintea personajului central: un faimos bolnav psihic. Finalul, cu totul neaşteptat, explică şi motivează suficient de bine erupţia anterioară de imagini sumbre şi adesea incoerente. E un text care nu se citeşte uşor, în ciuda dimensiunii sale reduse (puţin peste 2000 de cuvinte), pe parcursul lecturii cititorul fiind tentat, de mai multe ori, să renunţe. Inteligenţa soluţiei de încheiere mă determină să-mi scot însă pălăria în faţa unui act de literatură cu premeditare. Felicitări!

Strunită în chingile unui tipar policier, următoarea povestire, „Şantaj în negru”, de Alexandru Dan, recurge la elemente ale arealului horror supranatural proiectate într-o dimensiune onirică. Structura narativă este construită ciclic, cele două episoade ce o compun având evidente similitudini, soluţie constructivă ce relativizează graniţa ficţională dintre vis şi realitate. Fără o scriitură inflorescentă, textul se cantonează în frecvenţele naraţiei clasice şi, până la urmă, aş înclina să aşez lucrarea într-o zonă de graniţă, cumva incertă tocmai în desfăşurarea sa speculativă.

În „Dictatura raţiunii, filosofia morţii”, proza Ralucăi Băceanu atinge consistenţa unui realism frust. Totodată, discursul ei se îndepărtează de trăsăturile limbajului comun, folosit în producţii mai vechi, efectiv subscrise ficţiunii de speculaţie (publicate, spre exemplu, în Gazeta SF) şi capătă accente filosofice. Una peste alta, am considera textul un soi de radiografie a unei crize existenţiale prin care trece personajul principal, al cărui maniheism radical frizează patologicul. Scriitura povestirii de faţă ne face totodată să presupunem că autoarea este într-o perioadă de redefinire, căutând să atingă densitatea esenţială a autorului profesionist. În ciuda unui absolut izolat accident de punctuaţie („Momentele în care se simţea Şerban Popoviciu împlinit, erau doar acelea când…”), găsim că tânăra autoare bucureşteană este pe drumul cel bun şi îi dorim să-şi afle în cel mai scurt timp noul său sens creator.

Am înţeles că, dincolo de aparenţe, numele de James R. Blaisse (pronunţia seamănă întrucâtva cu a verbului to bless, din limba engleză) este un pseudonim, sub care se ascunde, până la urmă, un tânăr autor român, semnatar al povestirii (foiletonului?) „Spune-mi Abadon!”. Nu ştiu de ce e nevoie de un pseudonim cu apartenenţă anglă, dar nici nu-i treaba mea, la urma urmei. Pot doar să spun că, uneori, scriitori est-europeni recurg la acest fel de vicleşug pentru a evita prejudecata masei de cititori care consideră că autorii locali sunt inferiori vesticilor când vine vorba de ficţiune speculativă. Oricum, faptul că între autorii de proză Spec-Fi în limba română găzduiţi de SUSPANS.ro se numără şi (pe numele său adevărat!!) Karel Cispic mă obligă să mă-ntreb: de ce, pân’ la urmă, James R. Blaisse?… Ne-am îndepărtat… Englezul nostru neliniştit, made in Curtea de Argeş (frumoase locuri!), are o scriitură nervoasă, preferând structurile neliniare. Povestirea este expusă în tablouri, a căror succesiune (nu neapărat cronologică) obligă pe cititor să construiască singur legăturile cauză-efect. Din spatele expunerii de bază răbufnesc nemulţumiri sociale bine ţintite, căci, este evident, James R. Blaisse nu are nimic cu „casa sărăcăcioasă unde trăise toată viaţa, în acelaşi oraş mizer, din mijlocul rahatului ală de ţară, unde ştia că avea să rămână pe veci” personajul său, dar găseşte nimerit să-şi pună (tot prin gura personajului, din care, de data asta, focalizează) revoltate întrebări cu privire la destinaţia unor imobile aflate în construcţie: „Cine avea să locuiască acolo?! Drulea. Imbecilii care conduceau ţărişoara trebuiau să-şi verifice rotiţele pentru că era clar că funcţionau teribil de greşit… sau poate nu mai funcţionau deloc.” În mijlocul acestei lumi destructurate, bietul Vali Martin devine şi el victimă sigură entităţii malefice care îi ucide în prealabil mama foarte bolnavă şi complet lipsită de apărare. Până data viitoare, când vom afla continuarea, atragem, totuşi, tânărului autor atenţia asupra câtorva lunecări (pe care ne place să le considerăm involuntare). Ne referim la formula „bebe mare care fuge de monştrii”, unde era nevoie de forma nearticulată (monştri), cea articulată folosindu-se când se face referire la nişte monştri anumiţi (monştrii aceia) şi sintagma „asta nu era un motiv”, unde dezacordul e evident (ar fi fost corect „ăsta nu era un motiv”). Ar mai fi poate de spus că virgula nu-i o soluţie convenabilă în dezamorsarea alăturărilor cacofonice („accident de muncă, câteva luni mai înainte”), iar „Mno” pare o formulă de chat, pe care, eu unul, nu mă grăbesc să cred c-o înţeleg. În rest e chiar bine. Să vedem ce se mai întâmplă…

Parcă înadins (am eu o anume slăbiciune pentru domeniul feroviar), SUSPANS.ro încheie stagiunea de mărţişor cu „Trenul umbrelor”, de A.R. Deleanu. Desigur, trenul propus de autor nu e unul cu care mi-aş dori să călătoresc, dar povestirea în sine este o călătorie pe care nu regret, câtuşi de puţin, că am făcut-o, căci A.R. Deleanu are o scriitură atentă, detailistă, reuşind să acumuleze neliniştea din amănunte mici, ţesute cu migală. Umbra se întinde treptat, mai mult, tot mai mult, până ce, la final, ajungi să înţelegi că lipsa umbrei e semnul întunericului celui mai profund, de care nu poţi scăpa. Nu m-aş grăbi să cataloghez acest text, fiindcă e o întreprindere dificilă. M-aş hazarda însă să spun că, în mod definitiv, e vorba de un lucru bine făcut, foarte potrivit ca piesă de final într-o selecţie reuşită de povestiri dark.

Al doilea an de ficţiuni: 7.SF-apocalipsa

Primăvara trecută, încadram într-o categorie aparte de SF povestirile abordând viaţa postcatastrofică sau modul de reacţie al individului (societăţii) în cazul catastrofelor cu caracter global. Număram în nişă nu mai puţin de 13 texte (7,39%), unele dintre ele de cea mai bună calitate, căci, se cuvine să amintim, se regăseau aici titluri ca „Suspendaţi într-o rază de soare”, de Ben Ami (la ora când scriu aceste rânduri, textul deţine încă titlul de cel mai citit articol pe site-ul SRSFF – apropiindu-se de 8000 de vizite!!! – dovada că atunci când am socotit-o cea mai bună povestire a perioadei nu m-am înşelat; prin comparaţie, blogul meu a înregistrat, în cursul anului trecut, cam 16.000 de accesări), sau „Chariboria”, de Adrian Buzdugan, piesă ce face parte din volumul „Capela Excomunicaţilor” (Editura Humanitas), câştigător al Concursului de Debut Literar UniCredit (secţiunea proză scurtă), ediţia a III-a, 2010, alături de care am aşeza şi alte suficient de bune contribuţii, ca „Pâcla” Dianei Alzner, sau „Ambuteiaj pe autostrada minţii”, de Adrian Rusnac‭ şi ‬Costin Simion.

Sub emblema temei apocalipsei (catastrofei globale), aşezăm acum 20 de texte literare, acoperind o cotă procentuală de 8,26% din recolta celui de-al doilea an scifient. Trebuie să ţinem seama însă că nu mai puţin de 5 din cele 20 de „puncte” sunt… părţi ale unei lucrări de mai mare întindere… Una peste alta, creşterea cantitativă reală (socotind numărul de titluri), ar putea fi considerată, la urma urmei, de numai 3 lucrări. Cu un spor în cotă procentuală de sub 1%, am putea să conchidem că, în palierul catastrofic, din punct de vedere cantitativ, nu s-a schimbat mare lucru. Dar să nu ne grăbim şi să luăm lucrurile pe rând.

Consecvenţi cu noi înşine… Exact! Vom începe cu…

… care contribuie cu 6 texte. Începem derularea cu Ioana Vişan, singura autoare care punctează de două ori, mai întâi prin „Uriaşii”, a cărei intrigă este plasată într-o lume postapocaliptică ruralizată, cu climat excesiv, miza fiind valorificarea surselor de energie inepuizabilă ale epavelor unor roboţi de luptă uriaşi, şi apoi prin „Culori şi umbre”, istoria unei excursii cu final nefast într-un muzeu-oraş de pe un Pământ postatomic. Continuăm cu „Copacul”, de Liliana David, radiografiind o lume în agonie, dominată de un biotop bipolar, om-copac, apoi cu „Săracul Ben”, de Răzvan Ionescu, povestea omului rămas cu desăvârşire singur pe Pământul întreg, „Dezgheţ”, de Marian Dumitraşcu, abordând, într-un text de mici dimensiuni, motivul catastrofei glaciare, şi „Homunculi de lut”, de Gheorghe Recheşan, plasată într-o lume aridă, ca-n „Moartea Pământului”, a lui Rosny Ainé.

Tot cu 6 texte participă şi SRSFF, care punctează prin „Feralis cena”, de Aurel Cărăşel, o „răsturnare” avocăţească a apocalipsei ( deci, dacă te ştii păcătos, ia-ţi un avocat frumos), prin ecologista „Faundtele”, de Mihail Grămescu, incert-secvenţiala „Praf”, de Costin Florian Miron, „Satelitiştii”, de Victor Drăghicescu, piesă ce ne-a atras atenţia prin structură şi tensiunea transmisă, dovezi că autorul are har, „Particula lui Bohnem”, de Claudia Gehl, un avertisment în tuşă hard-SF asupra pericolelor presupuse de insuficienta înţelegere a legilor naturii şi, în fine (dar nu în ultimul rând), „NOxigen 17.95”, de Eugen Lenghel, povestire pe care am apreciat-o şi pentru că, în pofida plasării intrigii într-o lume aflată în colaps ecologic, reuşeşte un final pozitiv, găsind loc unui grăunte de speranţă.

Contribuţia revistei HELION ON LINE constă într-o singură povestire, „Realitatea după cutremur”, de Alexandru Marinescu, pe care am găsit-o însă bine scrisă şi încărcată de simboluri alese, iar acum o socotesc între lucrările cele mai reuşite ale anului scifient.

Deşi cifrele ar indica drept câştigătoare la productivitate (iarăşi) pe Gazeta SF, suntem obligaţi a face menţiunea că 5 din cele 7 texte cu care punctează aceasta sunt părţi ale unei nuvele publicate în foileton. Este vorba de „Vremuri tainice”, de Aurelia Chircu, o construcţie ficţională de clară influenţă (imitaţie?) nord-americană. Alături de ea mai stau numai două titluri, şi anume „Agonia”, de Florentin Ionuţ Haidamac, un eşantion de sfârşit de lume fără nicio speranţă şi „Spiritul Timpului”, de Cătălin Cofaru, în care evitarea sfârşitului ţine de alegerea unei alte ramificaţii de timp (cronochirurgie).

În loc de concluzii…

…avem a remarca faptul că NAUTILUS, SRSFF şi Gazeta SF participă în cote aproape egale pe acestă poliţă, că HELION ON LINE a punctat o dată şi bine, că SFera Online nu are, din păcate, nicio contribuţie în această nişă şi că au rămas de împărţit exact 140 de povestiri, ce urmează a fi distribuite pe 8 direcţii…

Dar despre toate astea în articolele viitoare.

N-am să uit

nu
n-am să uit acea clipă
cum aş putea-o uita
clipa când
ca un hoţ
furai meşteşugul acestei duioase crime
căreia voi îi spuneţi sărut

(10 iulie 1985 – Strehaia)

Dorinţă

aş vrea să-ţi culeg nişte flori de câmp
şi tu să-mi spui despre fiecare cum se numeşte
pe urmă să le rupem pe rând petalele
jucându-ne de-a da şi nu
şi târziu
când oglinzile ne vor jigni
să le găsim pe toate
între filele unei cărţi
îngălbenite

(3 martie 1985 – Strehaia)

Fantasy

Nu simţi cum gândul meu te înveşmântă
Cu fine diademe de beteală?
Pădurea-i adormită. Noaptea-i smoală…
Dar cine-i hârca ceea, ce-ţi descântă?…
Ea îţi dă somnul? Tot ea îndoială?

Şi cine-i trubadurul care-ţi cântă
Cercând în van să-şi rupă vraja? Sfântă,
Pădurea-ţi vine ca o catedrală…

Mă văd în unde… Mantie port pe umeri
Şi peste mantie şnurul de ghitară,
Lucirea lunii face lemnul ceară.
Doi trubaduri? Sau câţi? Nu-ncerci să-i numeri?

Surâzi prin somn… În respiraţia rară
Topeşti şi vrăji, şi şnurul de ghitară…

Şi-ţi ning săruturi blânde peste umeri…

(5 ianuarie 1992 – Timişoara)