Cristos a-nviat!

De Sărbătoarea Învierii, urez tuturor cititorilor mei să aibă parte de tot ce-i mai bun în viaţă, de sănătate şi împlinire în toate! Atei sau credincioşi, care de ce credinţă vom fi fiind, să ne unim pentru o clipă cugetele şi să medităm la simbolul luminii dătătoare de înţelepciune şi viaţă veşnică, să privim viaţa ca pe un miracol care ne-a fost dat spre a ne minuna de măreţia templului nemărginit al Universului. Sărbători Pascale liniştite, alături de cei dragi!

De Sfîntul Ion…

…urăm tuturor celor ce-i poartă numele să aibă parte de multă sănătate, de pace şi belşug şi toată voia cea bună să li se-mplinească!

La mulţi ani!

În ajun de Crăciun…

La Mulţi Ani!

2011 îşi trăieşte ultimele zile. În inimi îşi face loc, pe lângă nestăvilita bucurie, şi puţină nostalgie. De fiecare dată, Sărbătorile iernii de acum sunt Sărbătorile tuturor iernilor care au fost. Toţi cei dragi, fie că încă împart cu noi bunele şi relele lumii ori s-au decis să caute un tărâm neştiut, unde singura nefericire le este lipsa noastră, se adună lângă bradul împodobit şi cântă colinde, într-un glas cu noi. Căldura pe care o simt în inimă nu poate fi decât de la ei… Şi ei, care mi-au dat tot timpul bune poveţe şi bună învăţătură, mă roagă să urez tuturor celor ce calcă pragul colibei mele virtuale să aibă parte de multă dragoste şi multă pace, cu toţi cei dragi lor în preajmă, aievea sau numai în cuget…

Crăciun Fericit!

La mulţi ani de Sfântul Nicolae!

Tuturor le urez un La Muţi Ani! „Subalternilor” lui Moş Nicolae încă şi mai din inimă!

Anunţ

Azi, 1 Decembrie 2011, acest blog-fanzin împlineşte doi ani. Cu acastă ocazie, urez tuturor cititorilor mei să fie sănătoşi şi să aibă mereu parte de tot ce-şi doresc. Urez totodată tuturor celor ce preţuiesc simbolurile naţionale ale României un călduros LA MULŢI ANI!

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

Cel mai bine este…

…să fii cârtiţă. Ai de săpat şi te achiţi de asta cu devotament. Nu prea ştii bine pentru ce sapi, spre deosebire de cârtiţele adevărate, cărora instinctele le furnizează motivaţiuni fără greş. Sapi pentru că nu e bine să stai în lumină. Şi pentru că e mai simplu să-ţi atingi ţelurile pe dedesubt.

Ceea ce nu-i chiar bine azi e faptul că toate s-au mutat dedesubt. De-asta e risc mare să dai peste o altă galerie când sapi, la fel de proaspătă. O altă cârtiţă. Trebuie să înţelegi repede ce vrea ea. Să nu cumva să vreţi acelaşi lucru. Iar dacă-i aşa, va trebui să cauţi fără zăbavă o altă cale, să sapi repede o altă galerie, chiar dacă va fi s-o faci doar ca să aduci, de exemplu, niţică apă în cotloanele concurenţei, spre a o convinge că nu asta e calea ori, încă şi mai bine, că nu ăsta e ţelul…

Ţelul trebuie să fie unul mic. Mic şi sigur. Cum ar fi un şpriţ şi o friptană, un Mercedes, o vilă, un jaf, o înşelătorie. Din când în când, un adulter. Valorile mici sunt, la urma urmei, cele mai mari, fiindcă valorile mari sunt făcute din mai multe valori mici, iar valorile cele mai mari nu sunt decât colecţii impresionante de chestii fără nicio valoare.

Cel mai bine e, aşadar, să fii cârtiţă.

Cârtiţă înseamnă nu doar să sapi, deşi asta e ocupaţia de bază. Cârtiţă înseamnă şi să cârteşti. (În vechime se spunea „să cârtiţeşti”, dar s-a renunţat. Pe lângă faptul că suna ca dracu’, era aproape deconspirant. Înţelegeţi acum de ce nu pomenesc dicţionarele nimic despre asta…) A cârti înseamnă, de fapt, a nu fi de acord. Dar pe de desupt. A nu fi de acord pe faţă înseamnă a avea atitudine, iar asta e o mare pierdere de timp, fiindcă atunci e necesar să faci lucrurile corect. E nevoie de enorm de mult timp pentru asta, credeţi-mă. Uneori e imposibil. Nu neapărat din lipsă de timp. Uneori, cum se întâmplă acum, nimeni nu mai ştie cum e corect…

Aşa că, iată, cel mai bine e să fii cârtiţă…

Ştiu, mi se va spune că nu vei şti niciodată ce e lumina, că adevărata putere e cea demonstartă, recunoscută, apreciată… Râvnită… Vedeţi? Până la urmă, e mai bine să fii cârtiţă. Lumina nu e decât aparenţă. Minciună. Înşelătorie. Puterea stă în întuneric. Şi e cu atât mai eficientă cu cât e mai neştiută. Cei recunoscuţi drept puternici sunt de fapt roşi de temeri. Se întreabă mereu dacă în adâncul întunericului nu se ascunde cumva cineva şi mai puternic. Necunoscut de puternic, fiindcă ne temem mai ales de ce nu cunoaştem. Iar cârtiţele sunt, mai ales, necunoscute…

Cel mai bine e să fii cârtiţă. Orice s-ar spune..

Persoanele de faţă… se includ…

Lumea e ca o manea… Au, viaţa mea!… Ascultaţi ici şi colea, ce-am ajuns din ce-am mai fost, proştii duşi de nas de-un prost… Au, viaţa Mea!… Viaţa mea ca o manea… Ascultă, neică, colea (Ia şi cacofonia, că şi asta e a ta… pam-pam!), că fata le zâce bineeee… Parc-ar fi vorbit cu… mine, măăăăăăăăăă!…

Ascultă, ici! Că nu eşti nici tu mai breaz, dacă pricepi limba asta… Nu te da mare… Dacă ăi mulţi sunt prea mici, sau ăi mici sunt prea mulţi… Tot un drac… Ascultă… Şi vino-ţi în fire…

Din jurnalul unui mizantrop

România se cufundă încet în uitare. Se jerpeleşte, ca o relicvă neinteresantă. Se decuplează apoi şi de la trecutul său, întunecându-şi, totodată, viitorul. România a devenit o vechitură, o curvă bătrână, ridată, o boarfă pe care nu şi-o mai doreşte decât cel mult vreun scelerat. Încep să se ferească de ea până şi proxeneţii politici care au scos-o la produs. Vorbesc despre ea uzând de persoana a III-a. Ţara asta, România asta. România nu e a lor. Ei o conduc doar, ca pe o maşină de serviciu. Altminteri, România e numai a noastră, iar noi suntem nişte proprietari fraieri. N-am spus ca şi cum noi am fi nişte fraieri. Am spus că suntem. Nişte fraieri laşi, lipsiţi de reacţie chiar şi atunci când realizează că sunt fraieriţi.

În clipa în care constaţi că poporul ţi-e făcut mai cu seamă din inşi bastardizaţi, care asistă cu ochii în pământ la siluirea maicii lor, ridicând apoi din umeri, aşa a fost să fie, şi ducându-şi viaţa ca şi cum violul ar face parte din firesc, chiar că nu mai e nimic de făcut. Mă întreb cu nemărginită uimire: ce proces educaţional de masă ar putea transforma o adunătură de lemuri într-un popor? Şi dacă o fi existând o asemenea soluţie, este ea posibilă practic? Poate fi plătit preţul? Nu mai pun la socoteală că nimeni altcineva, în afara turmei ăsteia de bastarzi, nu este, în mod absolut firesc, intersat de un rezultat pozitiv, iar cireada, se vede bine, nu-şi mai cunoaşte interesul. Nu-şi mai doreşte altceva decât să rumege, în tihnă. Adică nu mai doreşte nimic.

Mă uit cu groază la uriaşul fără cap care se-ntâmplă să fi ajuns azi poporul meu. El speră că mântuirea sa va veni din ceruri, de la UE ori de la The High Gate Of America (ea însăşi o instituţie-epavă, trăindu-şi inerţia ultimilor ani, sau cel mult decenii, înaintea dezagregării). El crede că este prea mărunt ca să întreprindă ceva. Singura sa menire este aceea de a supravieţui prin fiecare individ – speranţa porcului în dimineaţa de Ignat. De unul singur, n-ai nicio putere.

Îl văd pe ăsta de lângă mine căzând în genunchi. Bulbucând ochii. Sufocându-se. Întorc privirea. Fiindcă sunt ocupat. Tocmai mi-am amintit că am o treabă a mea, mult mai importantă. Ăsta horcăie. Mă-ntreb dacă simt ceva pentru el. Am treabă. N-am vreme să-mi răspund la astfel de întrebări existenţiale. Eu trebuie să trăiesc. Am un copil de ţinut prin şcoli. Tre’ să-l fac om. (Ce înseamnă om?) Tre’ să-l ajut să deschidă aripile. Ca să… cuprindă sub ele cerul contorsionat al coliviei în care s-a prefăcut lumea.

Nu mai e nimic de făcut. Nimic de zis.

Trebuie să stăm şi să aşteptăm farfuriile zburătoare, pline cu mântuire aburindă. Până atunci, ne vom schimba poate maşina, vom face o căsuţă, vom face sex şi-l vom numi dragoste, ne vom şterpeli existenţa noastră măruntă, de şmecheri pe ţărmul arid al veşniciei, zi după zi, fălindu-ne cu victorii minuscule, peste care se vor auzi hăhăielile sardonice ale proxeneţilor…

Să trăiţi bine!

…va fi totul cum a fost ieri…

Şi fiindcă azi este o zi importantă pentru mine, şi pentru că a mai trecut un an, şi pentru că, în ciuda tuturor celor care se chinuie din răsputeri să dezarticuleze Căile Ferate Române, trenurile încă merg, încă duc mai departe speranţele, temerile, durerile noastre, şi fiindcă viaţa mea se desfăşoară mereu între acest tren şi celălalt, şi fiindcă nu poţi niciodată să pierzi cu adevărat un tren, fiindcă întotdeauna va mai veni unul după el, în aceeaşi direcţie, şi pentru că trenurile nu se opresc niciodată, şi fiindcă m-am născut pe 25 septembrie, şi n-am de gând să mă opresc aşa uşor, vă propun să speraţi alături de mine, măcar pentru o clipă, că va fi totul cum a fost ieri…

SOS! Dispar albinele!

Am observat de curând că, în zona unde locuiesc, nu mai sunt albine! Pomii au înflorit, dar albinele nu mai bonzăie ca în anii trecuţi, să culeagă polenul. E încă prea frig? Nu ştiu ce să zic… Eram în armată… Era primăvară… 31 martie… Abia se topise zăpada. Albinele aflaseră vestea (oare cum?). Şedeam într-un adăpost individual, pe care mi-l săpasem sîrguincios în crivina din dealul de la Pocruia (Gorj), nu tocmai departe de Tismana, unde se află cunoscuta mânăstire, faimoasă pentru că a adăpstit tezaurul României în al 2-lea război mondial (în primul, a fost încredinţat Rusiei, şi ni-l tot dau înapoi, ultima tranşă prin 2008, dar n-au terminat! mare tezaur a avut ţara asta mică!). Vrednicele gângănii porniseră voioase să adune polen. Una dintre ele dădea ture de recunoaştere în jurul meu. Parcă mă slauta. Parcă mi-a simţit bucuria. Apoi a plecat în treaba ei. Unde sunt acum suratele ei?

Am căutat informaţii (pretenu’ gugle!) şi m-am îngrozit. Albert Einstein spunea că, din momentul dispariţiei albinelor, omul mai poate supravieţui vreo patru ani. Se apropie clipa?

Între timp, guvernul Boc se pregăteşte de alegeri. Mai contează?