Ficţiuni din grădina cu trandafiri

Am să încep obişnuitul meu articol lunar de comentarii cu o constatare: aceea că niciodată nu am tras de mine mai cu opinteli decât acum, spre a duce totul până la capăt. Nu e din pricina faptului că mi-aş fi pierdut ceva din dorinţa de a face un lucru constructiv în fandomul nostru dezbinat. Greutatea are cauze externe. Sunt literalmente apăsat de sarcini profesionale care îmi răpesc timp în plus peste cele opt ore câte îmi plăteşte organizaţia unde lucrez şi de presiunea unor schimbări ale vieţii personale, ce mă obligă la o adaptare din mers, împreună cu bunii mei vecini, cu care mă pierd în argumentări cel mai adesea zadarnice, fiindcă ei nu par să vadă prea clar împrejurările, prea obosiţi de alergătura după pâinea zilnică.

Cineva îmi spunea că auspiciile astrale nu sunt favorabile creativităţii, că e vremea lipsei de reacţie a unor grupuri mai mari de oameni care, în loc să stea năuciţi, ar trebui să acţioneze, iar viitorul va aduce, în câteva luni, mari neajunsuri în viaţa tuturor, tocmai din pricina acestei aproape totale lipse de reacţie. Fără să fiu un entuziast al astrogramelor, simt că de data asta au dreptate. Cu toate astea, învingându-mi oboseala prelungită şi consumând aproape la extrem preţiosul meu timp liber, iată-mă aşternând pe blog aceste rânduri…

Să începem, ca de obicei cu…

Cu prima povestire a lunii mai de la NAUTILUS, „Nu am mai privit în urmă”, autorul, Felix Tzele, ne mai convinge o dată că are idei scintificţionale de valoare. Rămânând consecvent intrigii distopice pe fundal cyberpunk (de astă dată autohtone), substanţial consangvină cu atmosfera din „Sfârşitul lui Adam”, domnia-sa nemulţumeşte însă la capitolul punerii în operă. Compoziţional, mai mult decât prin căderile în explicativ, pasaje în care izbuteşte să ne arate, dar nu se poate abţine să nu ne şi spună, Felix Tzele eşuează amestecând în mod nefericit timpurile verbale. După o expoziţiune comprimată la extrem, intriga uzează de verbalizări evocatoare, la perfectul compus sau imperfect, pe tot parcursul său, pentru ca desfăşurarea acţiunii să fie cantonată disonant în prezent, cu atât mai nepotrivit cu cât deznodământul este iarăşi aruncat în perfectul compus.

Afară de neajunsurile compoziţionale observate mai sus, mi-a sărit în ochi un tragic accident de punctuaţie („Amintirile astea de dinainte de venirea în Clinceni, îmi rulează în cap…”), în care virgula stă între subiect şi predicat, („Amintirile” şi „rulează”), precum şi o mostră de exprimare stângace rămasă neremediată, semn al precipitării de a termina de scris textul, pentru a fi iute publicat („Citeam toţi îngroziţi despre câte vreo dramă…”). Eventual, „despre câte o dramă”. Nu pot să trec nici peste soluţia, la fel de stângace, folosită spre a sublinia o tensiune de moment, formulă creatoare de umor involuntar: „Păşesc cu inima cât un purice pe aleea pietruită şi îmi simt saliva cum alunecă pe gât, în înghiţituri seci.” (Saliva în înghiţituri seci?)

Păcat de consistenţa ideii… Aşteptam de la autor mai mult… Poate data viitoare…

În ciuda unei atmosfere de science fiction vetust (operatori care, atunci când se întâmpla ceva, n-aveau de făcut decât „să apese pe un buton ca să cheme pe cineva competent să rezolve problema”; rapoarte care trebuiau „studiate şi îndosariate” la sediul central, secţia de statistică) şi a unui arhaism („trimeteau”) în vizibil contrast cu ideea de secol al XXVI-lea, a doua povestire nautilă a lunii mai, „Ne întâlnim la capătul drumului”, de Ioana Vişan, a fost o lectură plăcută, revigorantă, mustind de suficientă tensiune în înşiruirea faptelor descrise. Deşi elementele intrigii au ceva desuet, naiv, ce ţine de copilăria ficţiunii de anticipaţie ştiinţifică, de acel pulp fiction al Americii începutului de secol XX, consider piesa o pată de culoare în iarmarocul mai degrabă cenuşiu al germinaţiei sefiste autohtone din ultima vreme.

Nu acelaşi lucru pot spune despre naivitatea scriiturii din „Destinaţie”, a treia lectură propusă de NAUTILUS, povestire purtând semnătura lui Cătălin Cofaru. Înşiruirea cuvintelor trădează o lipsă cronică a simţului exprimării alese, capabilă să devalizeze orice idee literară, cu atât mai mult când vine vorba de una ţinând de „spec-fi”. Textul, unul de dimensiuni reduse (cu puţin peste o mie de cuvinte), de la care ne-am fi aşteptat să aibă un zvâc de tabletă, abundă însă în exprimări contradictorii, gen „Are o voce caldă, dar totuşi care îmi transmite un fior glaciar.”, în expuneri preţioase până la emfatic, precum „O formă plină de enigme, care oferă o plăcere estetică mai mult decât o simplă sferă.”, în formule stângace şi incomplete, ca „ne resetează memoria, astfel noi să nu ştim nimic despre existenţa lor” sau „îmi întorc privirea pentru a reţine decât imaginea lui Benjamin”, în construcţii confuze, cum ar fi „De fiecare dată am reuşit să vă atragem atenţia de la a încerca astfel de lucruri”, unde, probabil, „distragem” s-ar fi potrivit mai bine. Logica firească a succesiunii evenimentelor povestite se rupe şi ea. „Cine eşti tu?”, întreabă personajul narator pe noul venit, deşi, câteva paragrafe mai sus, extraterestrul, năpustit prin pereţi, se prezentase, motivând şi sosirea intempestivă: „Numele meu este Benjamin. Nu te teme, sunt aici să te ajut.” (Nu mai pomenim faptul că ajutorul promis nu se concretizează prin nimic şi, de altfel, nici n-avea cum, fiindcă finalul apocaliptic ne înfăţişează planeta aflată în pericol să se scurgă „într-o fantă a spaţiului şi a timpului, trăgând după ea tot universul”.) Încă şi mai supărătoare am găsit însă a fi următoarea exprimare: „există elemente care le poate trăda prezenţa”. Ea conţine un dezacord cât se poate de cras. Corect era „le pot trăda prezenţa”.

Aşteptam de la Cătălin Cofaru un progres, şi nu o scădere. Sper că se va redresa cu proxima ocazie…

SRSFF deschide stagiunea lunii lui mai cu un fragment din romanul „Capricia”, de Mircea Opriţă. Fiind vorba de o mică părticică dintr-o lucrare mai amplă, ar trebui să procedăm poate aşa cum am făcut luna trecută cu fragmentele publicate de HELION ON LINE în laboratorul său de proze, adică să le menţionăm fugar şi să le contabilizăm pentru viitoarea statistică, fără a le comenta. Găsindu-ne însă într-o ipostază mai nostalgică, peste care lectura bucăţii vine ca benzina peste foc, ne face plăcere să recunoaştem la autor mâna de maestru al arhipelagului nostru sefist şi să spunem că ne-am bucurat foarte de fragmentul de poveste gulliveriană, în care supusul Majestăţii Sale s-a rătăcit în timp, poposind pe ţărmul ciudatei insule a Capriciei, transparentă reflecţie a propriei noastre insule de latinitate (decăzută), înconjurată de valurile mai mult sau mai puţin prietenoase ale unui ocean de sorginte slavo-ugră.

Şi a doua piesă oferită de SRSFF („Luptătorii virtuali”) este tot un fragment dintr-o lucrare mai amplă, de astă dată fiind vorba de volumul de debut al lui Cătălin Mereuţă. Nici acum nu ne abţinem de la comentarii (păcătuind faţă de Dumnezeu şi faţă de HELION ON LINE!), dar din motive niţel diferite. Socotim că premiul „Ion Hobana” – Speranţa anului decernat tânărului autor este o încurajare binemeritată din partea celor ce acordă trofeul. Fără a deveni maliţioşi, fiindcă nu avem de ce, am remarca totuşi câteva din măruntele greşeli din text, făcute, cel mai probabil, din graba peniţei entuziaste. Am trece iute peste nişte forme greşite de scriere, cum ar fi „Cablurile se dezcolăciră” (corect era „se descolăciră”), sau „greutăţii sabiei” şi mai apoi „ascuţişul săbiei” (care este, până la urmă, forma corectă a substantivului „sabie” în genitiv-dativ, singular?), ca şi peste formula „destul de strălucit” (când vine vorba despre oameni, „strălucit” are sensul – figurat – de „remarcabil”, „distins”, aşa încât uzul oricărui grad de comparaţie este o stângăcie), pentru a ne opri mai apăsat asupra unei tipice greşeli de începător, pe care găsim util s-o disecăm şi în folosul altor interesaţi: „Începu să gâfâie şi să-i tremure mâna din cauza greutăţii sabiei.” Cele două propoziţii nu se pot lega simplu, prin conjuncţia şi, fiindcă nu au acelaşi subiect. Dacă subiectul primei propoziţii („Începu să gâfâie”) este unul subînţeles („El începu să gâfâie”), în următoarea, o subordonată, subiectul este „mâna” („Mâna începu să-i tremure”). Ambele propoziţii folosesc în mod confuz acelaşi verb, referind două subiecte diferite. Dacă în limba vorbită întâlnim adesea astfel de formule, ele nu sunt recomandate în limba literară decât, eventual, rostite de un personaj mai puţin cizelat la retorică şi oratorie, necum spuse chiar de autor în punctul de vedere omniştient, la persoana a III-a.

Altminteri, pe Cătălin Mereuţă îl vom mai aştepta. Negreşit!

Dacă tot am început să zicem câteva vorbe despre aceste medalioane de autor înşiruite la rubrica de proză a SRSFF, nu-l vom ierta nici pe Liviu Radu, căruia numita locaţie îi găzduieşte un fragment din „O după-amiază cu bere şi zâne”. Şi nu vom spune decât că „Lumea lui Waldemar” a obţinut premiul „Ion Hobana” – Cartea anului 2010 – genul fantasy. Fragmentul este unul edificator. Deşi am văzut volumul la un preţ de librărie nu tocmai îmbietor, ajung să cred că, până la urmă, face toţi banii. La rectificarea de buget (personal) de luna viitoare mă gândesc să tai câteva după-amieze cu bere şi mici pentru una singură cu bere şi zâne…

Abia la a patra secvenţă de proză SRSFF avem parte de o povestire inedită. Textul lui Aurel Cărăşel, „Feralis cena”, e o transpunere de sfârşit de lume a poveştii cu dracul păcălit de om. Faptul că omul cu pricina e un student la drept nu-i decât o dovadă în plus a performanţei diavoleşti la care a ajuns instituţia justiţiei. Un avocat bun ne poate deci apăra şi de sfârşitul lumii…

Cu a cincea secvenţă, rubrica de proză a SRSFF revine la şiragul medalioanelor. Piesa „Maestru imperial”, de Cristian Mihail Teodorescu, este un regal. Aşezată la graniţa dintre distopie şi istorie alternativă, ea ne spune o poveste amară despre locul omului de valoare în lume şi despre însăşi raportul între societate şi valoare, despre dragoste şi ură, apoi despre iubire şi alienare, despre dispreţ şi omenie, despre competiţie şi camaraderie… Foarte multe fire din ghemul de idei al poveştii duc înspre foarte multe teme… Cred că e una din cele mai dense reuşite literare ale autorului. E, cu siguranţă, cea mai bună pe care am citit-o (prima oară în Almanahul Science Fiction 2007, al clubului timişan Helion)… Dacă toate celelate piese din „S.F. Doi” se ridică la acest nivel, cartea merită cu prisosinţă premiul „Ion Hobana” – cartea anului – genul SF.

SRSFF îşi încheie sesiunea de proză speculativă a lunii mai cu scurta povestire „Închisoare contravenţională”, a Anei-Veronica Mircea. Textul face parte din volumul „supra-Vieţuitorii” (da, liber accesibil pe web oricărui cititor!) şi este, în opinia mea, un model de proză la această categorie: povestire scurtă (între 1000 şi 7500 de cuvinte, conform unor clasificări acceptate în arealul anglofon). Deşi bucata nu este nici ea una inedită, se alătură calitativ prea bine în grupajul propus de gazde pe luna lui mai, poziţionându-se chiar în preajma povestirii anterioare („Maestru imperial”, de Cristian Mihail Teodorescu).

Primul text pe care l-am citit la SFera Online după pauza sa de o lună a fost „Fortul”, de Cătălin Hidegcuti. L-am dus până la capăt cu mare greutate, într-o dimineaţă de duminică, după ce mă chinuisem straşnic cu el toată dimineaţa şi după-amiaza sâmbetei precedente, gata mereu şi mereu să renunţ. După doza de Cristian Mihail Teodorescu, o asemenea experienţă de lectură nu poate decât să te umple de amărăciune. Şi să dea muncii acesteia un anume sentiment de zădărnicie. Dar am încercat să mă reculeg şi să trec totuşi în revistă puzderia de hibe ale acestui rateu literar extins…

S-ar cuveni, poate, să începem prin a spune câteva vorbe despre organizarea narativă, şi am găsi aici potrivit să ne legăm în primul rând de dezechilibrul poveştii, captivă într-un ton descriptiv (ca să nu spunem plicticos) până în a doua jumătate a celui de-al treilea capitol (din totalul de patru), răstimp în care nu se petrece nimic semnificativ. După o expoziţiune amplă, de manual de istorie, prin care suntem introduşi cu un inutil lux de amănunte în fundalul poveştii, asistăm la cercetarea minuţioasă a unui fort devastat, în care eroii ajung printr-un soi de teleportare magică, împrumutată din atmosfera jocurilor pe calculator. În treacăt fie spus, deşi nu sunt practicant de WoW, faimosul RPG de la Blizzard Entertainment, am privit adesea peste umăr la raidurile câtorva împătimiţi, făcându-mi astfel o idee despre saga jocului, suficient de mult ca să pot trăi acum cu impresia că istorisirea de faţă este una scrisă de autor tocmai sub imperiul unor asemenea experienţe. Nu mă dau în vânt după extensiile literare ale acestor francize exterioare. Ba mai mult, cred cu tărie că valorificarea editorială a poveştilor din jocuri seamănă cu stoarcerea strugurilor cu teascul, pentru a nu rămâne nici măcar un stropiţ de licoare nevalorificată, fără a ţine seama că, odată cu mustul poveştii, se strecoară în zeamă şi sevele taninoase (din cârci). Şi cum taninurile sunt utile în tăbăcărie, nu în vinificaţie, efectul literar al procedurilor de stoarcere a eposului este similar: o uşoară otrăvire a licorii, care, poate, alimentează în minte dorinţa de a juca (fireşte, contra cost) iarăşi şi iarăşi. Nu mi-a plăcut niciodată să mă dedau la beţii orgiastice pe seama unei singure poveşti, oricât de celebră ar fi ajuns ea. Este motivul pentru care consider, în general, seriile lungi de romane un fel de peltea întinsă. Am preferat mai degrabă să degust licori literare diverse, stoarse pe îndelete, cu grijă, din bobul de strugure nestresat al imaginaţiei. Revenind la naraţia de faţă, când, în fine, prinde a se petrece oareşce, nu-i decât o bumbăceală magico-demonică povestită cu stângăcie, cum îşi povestesc puştii de generală unii altora isprăvile lor de pe Battle.Net.

În privinţa asta, n-ar fi tocmai un dezastru. Numai că povestitorul dovedeşte o totală lipsă de simţ al frazării, rupând în propoziţii distincte bucăţi ce rămân stinghere de predicat (ca în „Şi alte bande de mercenari îi urmară exemplul. Cucerind teritorii întinse, pe care ar fi trebuit să le apere.”), ori separând violent, în paragrafe distincte, enunţuri legate organic între ele la nivel semantic (cum se petrece între „Lumina arăta un coridor întins, pustiu, pornind de la sala de tranzit, cu o serie de uşi pe fiecare parte.”, prim paragraf distinct, şi „În spatele cărora se dovediră a fi doar magazii, cămăruţe de tranzit unde călătorii se puteau odihni şi o cameră largă cu o masă rotundă în centru, probabil pentru negocieri.”, paragraf următor, dar care vine, cum prea bine se vede, cu precizări strâns referite la precedentul).

Structura şi mecanica frazării sunt nimicite şi prin folosirea cu totul defectuoasă a punctuaţiei. Legat de asta, îmi vine în minte un comentariu pe care l-a făcut, cu ceva vreme în urmă, un compatriot (nu-mi amintesc şi numele său), membru şi el al AtelierKULT. Domnia-sa găsea potrivit să ironizeze preocuparea unora din greii cenaclului virtual pentru corectitudinea punctuaţiei, neînţelegând care e legătura dintre virgulă şi arta cuvântului. I-aş spune domnului în cauză, ca şi altora, la fel de nedumeriţi, cum poate că este şi autorul de faţă, că punctuaţia în general şi virgula în special joacă un rol determinant în caracterizarea felului în care spunem povestea. În textele pieselor de teatru, autorii formulează indicaţii regizorale. Acele texte aşezate între paranteze şi scrise cu caractere aldine, cel mai adesea, spre a se deosebi de replicile personajelor. Respectivele precizări ajută pe regizor şi pe actori să înţeleagă mai exact cum anume şi-a imaginat autorul scena. Şi să-şi construiască şi ei, în minte, filmul evenimentelor. Cititul este tot un fel de a-ţi imagina. Cititorul reconstruieşte şi el, în minte lui, povestea spusă de autor. O punctuaţie folosită corect uşurează mult procesul creativ din mintea cititorului. Una prost aşezată nu face decât să îngreuneze lectura, fragmentând diafana sinteză a imaginaţiei, dizolvând puterea de sugestie a cuvintelor, blocând, în final, plăcerea estetică a lecturii. Aşadar, punctuaţia trebuie tratată cu maximă atenţie. Închid, în fine, această paranteză, revenind la punctuaţia domnului Cătălin Hidegcuti, care merge de la o lipsă cronică în unele fraze, până la folosirea inoportună, chiar în exces uneori, revelând grave lacune de gramatică la acest nivel.

Dacă în fraze precum „Odată cu formarea oraşelor-stat nod sau interplanare şi noi descoperiri mercenarii au devenit tot mai bine văzuţi deoarece legăturile dintre Domenii se transformau în rute de comerţ pe care era nevoie de protecţie.” sau „Pentru aventurieri însă nu era mai înspăimântător decât alte locuri ciudate pe care le vizitaseră aşa că cu toate că înaintau cu grijă nu erau înfricoşaţi.”, lipsa virgulelor face ca urmărirea sensurilor să devină cititorului obositoare, (trecând peste bizareria în sine a formulării din „Odată cu formarea oraşelor-stat nod sau interplanare şi noi descoperiri”, ca şi peste eufonica alăturare „aşa că cu”), în alte locuri („Jar at Sur, campion al uriaşilor îngheţaţi şi-a creat o companie…”, „Alfe, Stăpânul Bestiilor îşi creease o armată…” sau „Boro împreună cu războinicul rys, Skar păziseră uşa.”), apar virgule sistematic plasate neferict între subiect şi predicat, prin omisiune altora, necesare pentru încadrarea corectă a precizărilor referitoare la subiect („Jar at Sur, campion al uriaşilor îngheţaţi, şi-a creat o companie…”, „Alfe, Stăpânul Bestiilor, îşi creease o armată…”) sau prin folosirea în exces (ca în ultimul caz citat, unde neferita virgulă de după „războinicul rys” nu se justifică nicicum).

Un alt mod defectuos de folosire a punctuaţiei îl găsim în următorul exemplu: „Bandele de mercenari se întăreau, cu ajutorul magicienilor şi armelor magice sau magteh puteau distruge armate întregi.” Între cele două propoziţii din frază nu există o relaţie ierarhică. Niciuna nu este subordonată celeilalte, ambele având funcţii de propiziţii principale. Coexistenţa în aceeaşi frază, cu despărţirea lor prin virgulă, este completamente inoportună. O frazare bună ar fi necesitat fie separarea completă a celor două regente, cu ajutorul punctului („Bandele de mercenari se întăreau. Cu ajutorul magicienilor şi armelor magice sau magteh puteau distruge armate întregi.”), fie trecerea celui de al doilea verb („puteau”) în gerunziu („Bandele de mercenari se întăreau, cu ajutorul magicienilor şi armelor magice sau magteh putând distruge armate întregi.”), situaţie în care virgula devenea, în mod justificat, necesară.

Se pare însă că lipsurile gramaticale ale lui Cătălin Hidegcuti în privinţa folosirii corecte a punctuaţiei nu sunt, totuşi, cele mai grave. Domnia-sa dovedeşte mari lacune şi în privinţa acordului, cu precădere între articolul posesiv şi substantivul determinat: „exploratori a portalurilor”, „practicanţi a Artelor Oculte”, „avanpost a Legiunii”, „războinici a Legiunii”, „sânge a celor”, „legăturile lor cu Legiunea erau mai strânse decât a celorlalţi”, „comenzile magice a fortului”, „pereţii laterali a sălii”, „creaturi a Planurilor Inferioare”, „supravieţuitori a Legiunii”, „războinici de elită a rasei mele”, „sclavi a forţelor demonice”, „Cineva a vrut să fie a naibii de sigur”, „spirit rău a poporului”, „codexuri de magie veche, a căror înţelesuri”, „discuri de energie rotitare, a căror margini”, „vrăjitori puternici a demonilor”, „codul lor secret a mâiniilor”, „Prinţ a Iadurilor”, „un picior a titanului”, „Venerabilii Gardieni a Legiunii”. Cu totul deosebită este însă construcţia „celula a cărui coridor” unde dezacordul e dublu, atât al articolului posesiv cât şi al pronumelui relativ (corect ar fi fost „celula al cărei coridor”), dar asta e, nu-i aşa, o subtilitate.

Nici în materie de vocabular nu putem aduce autorului vreo laudă. Lipsurile la acest capitol se întrevăd mai cu seamă prin puzderia de cuvinte scrise greşit, multe din ele în mod sistematic. Simpla enumerare are darul să edifice pe oricine: „creeau” (forma corectă de imperfect este „creau”), „merenarilor” în loc de „mercenarilor”, „scluptate” în loc de „sculptate” (de la verbul „a sculpta”), „Avea însă să-i i-a puţin timp…”, „expendabile” în loc de (probabil) „expandabile”, „camunflare” în loc „camuflare”, „emoţii non-necesare” (??), „indentificare” în loc de „identificare”, „creaturi damate” (probabil în loc de „damnate”), „întradevăr”, „Să speră că da”, „lacătul celulii”, „procese magie” în loc de „procese magice”, „tentacole” (care apare accidental şi scris corect, dar de forte multe ori incorect), „treziind la viaţă”, „vehicolul”, „vre-unul”, „vorbiind”, „slioasă”, „o slabă de proiectile luminoase”, „halebărzilor”, „glob învolburat de magie albastră care ţâşnii prin perete”, „Demonii mai mici se dară înapoi”, „Explozia de lumină îi orbii” sau „deabia”. Ca şi cum n-ar fi destul, monstruoaselor vocabule de mai sus li se adaugă unii termeni ce rămân neexplicaţi chiar şi contextual, din care dăm câteva exemple, edificatoare şi ele: „geas”, „quass”, „magtek”, „magteh”, „bombe nova”, „pietre de foc”, „bombe celeste” sau „tekmag”.

Neglijenţa scriiturii şi lipsa acută de inspiraţie sunt subliniate mai la tot pasul şi prin cuvintele omise sau puse în plus („Cu uşurinţă au absorbit alte companii şi cucerit un teritoriu întins.”, „ursoidul considera întotdeauna că asigurarea proviziilor ca fiind de extremă importanţă”), prin repetările supărătoare ale unor vocabule („Cu uşurinţă au absorbit alte companii şi cucerit un teritoriu întins. Până la urmă au cucerit întreaga lume şi au tot strâns războinici capabili, până şi zeii au început să simtă teamă faţă de puterea lor.”, „Recrutorii regatelor mercenarilor ajunseseră să recruteze din toate rasele…”, „Alfe, Stăpânul Bestiilor îşi creease o armată de bestii…” (oare de ce nu o armată de pitici?), „Poate dacă reuşeau să-l pună în stare de funcţionare ar fi reuşit să doboare ceva demoni cu el.” sau „Demonul ce conducea oastea drăcească îşi ridică capul masiv, ca cel de berbec, cu gura plină de colţi masivi, lăsând să-i scape un muget de bucurie.”), prin multele eufonii („să folosească ca staţie”, „magică, care” (apare şi fără virgulă, în forma „magică care”), „potecă care”, „că, câmpul” (încercarea de evitare prin virgulă este de-a dreptul copilărească!), „să-l frunzărească când”, „că cheile” (iată şi una mai puţin… spumoasă), „demonică care”, „frică când”, „aşteptând ca ceilalţi să se întoarcă”, „puternică care”, „ridică capul”) ca şi prin cele câteva expresii pleonastice (în special „ieşi afară”). Lor li se alătură destule enunţuri confuze, adesea ilare, din care am ales, spre exemplificare, pe următoarele: „Acesta, un scaun de tip cocon se sprijinea de podea pe un picior flexibil iar ţeava groasă părea capabilă de distrugeri importante.”, „Odată ce intră în model forţă a altă cortină”, „mânerul făcut din lemn fier”, „mirosea magia vechea care permease locul”, „bătălia produsese tulburări magice ce pur şi simplu disrupeau realitatea” (sună a elucubraţie bombastică), „Rysul purta armură magică completă, flexibilă, dar extrem de rezistentă în timp ce armura lui Cagn27 era cu greutate distrusă.”, „viaţa lor număra în secole”, „se repeziră la ce mai rămăsese la resturile intrării”, „Îi urmau alte tipuri, rasele demonice erau multitudine.”, „Puterea entităţii cuprinse tot mai bine rădăcini în mintea magicienei…”, „Otrăviindu-l cu energii haotice.” (unde, alături de bizarele energii haotice, apare şi un cuvânt greşit) sau „Energie astrală se ciocni cu energie diavolească.” (????).

Încă şi mai nocive mi s-au părut expresiile şi cuvintele calchiate după unele sintagme (vocabule) anglo-americane, întâlnite iarăşi şi iarăşi prin filmele subţiri, de consum, ori prin ficţiunile catalogate „de divertisment”, produse azi industrial. „Dar păstrează şi paralizatorul neural. Doar în caz.”, ne spune autorul, iar noi recunoaştem imediat faimoasa şi patinata înşiruire de sunete „Just in case”, din acele pelicule…, ştim cu toţii care. Folosirea brutală a expresiei copiate „în oglindă” stârneşte o nedumerire cu atât mai mare cu cât ea îşi găseşte în româneşte o formă echivalentă: „pentru orice eventualitate”. La fel stau lucrurile în privinţa construcţiei „Tocmai în timp”, calchiată după surata sa anglă „just in time”, ori în ce priveşte uzul unor cuvinte ca „disturbate” (de la verbul „to disturb”, însemnând „a agita, a deranja, a defecta, a dezorganiza”) sau expresii ca „vrăji de suport”, unde pare să fie implicat verbul englezesc „to support”, cu sensul de „a ajuta, a alina, a consolida, a întări, a întreţine”. Nu e de mirare că autorul foloseşte cu aceeaşi nonşalanţă şi expresii patinate de sorginte românească. „Economia oraşelor-stat duduia.”, spune domnia-sa, recurgând, iată, la binecunoscutul şablon (economia duduie) intrat de destulă vreme în vocabularul jurnalistic „de lemn”.

Ce-ar fi de concluzionat după o asemenea lectură? În primul rând că domnul Cătălin Hidegcuti are mare nevoie de un amplu proces de revizie a gramaticii, pentru a-şi acoperi multele (şi vastele) goluri pe care ni le-a dovedit cu prisosinţă. Apoi că, în ce-l priveşte, abordarea unor texte de amploare este cu totul inoportună, fiindcă trebuie să se pună pe citit şi pe exersat cu multă răbdare (pe texte mici), spre a dobândi abilităţile elementare necesare stăpânirii artei cuvântului. Altfel, ieşirea la rampă cu producţii aidoma celor de faţă nu-i va aduce decât o celebritate ce ţine mai ales de ridicol.

„Pasul craiului de munte” constituie o recidivă a aceluiaşi autor (Cătălin Hidegcuti). Fiindcă, în pofida ideii cu adevărat interesante şi a unor imagini frumoase („dâmburi golaşe sau coline stâncoase se înalţă stinghere în pustietate”) ori tensionate („Veniră peste întăritură ca un roi de viespi turbate.”) din unele descrieri, cohortele de greşeli şi de stângăcii transformă constructul literar într-o adevărată ruină.

Remarcăm în unele fraze, anevoie de urmărit, aceeaşi lipsă cronică de virgule ca în textul său anterior: „Aici în Nord iarna îşi face simţită prezenţa devreme…”, „Aici vântul rece suflă constant făcând frigul şi mai greu de îndurat. Din loc în loc dâmburi golaşe sau coline stâncoase se înalţă stinghere în pustietate întrerupând peisajul înebunitor de monoton.” sau „În ultimul moment m-am rostogolit evitând lovitura dar creatura a intrat cu toată forţa în cort doborându-l şi încâlcindu-se între pânzele lui. Ignorând urletele celor prinşi sub cort ţintii capul care apărea şi dispărea a bestiei.” (aici alături cu un deja clasic dezacord de articol posesiv – „cap […] a bestiei” – şi în împrejurările unei topici nu tocmai limpezi). Remarcăm însă şi crase exemple de necunoaştere a regulilor elementare de punctuaţie, în formulări ca „Restul oştenilor, căci prea puţini purtau lănci-flamă se aranjară rapid…” (unde lipsa virgulei după „lănci-flamă”, necesară pentru a intercala propoziţia subordonată, o lasă pe cea de după „oştenilor” prinsă între subiect şi predicat), ori în adevărate schilodiri de frazare ca „Specimene de aştia mici şi zburători, au fost capturate şi înainte.”, unde virgula desparte neaoş subiectul de predicat, stând ţanţoşă lângă un amplu dezacord („specimene […] mici şi zburători”).

Falimentul punctuaţiei determină alte şi alte stângăcii de frazare. „Inteligenţele care controlaseră creaturile insectoide fuseseră în spatele războiului civil ultimilor ani. Război care costase extrem de scump întreaga civilizaţie.”, se spune, cam descriptiv, în text, separându-se prin punct enunţuri care ar fi trebuit să stea alături, în aceeaşi frază. În plus, primul din cele două enunţuri este confuz, fiind vorba, probabil, de războiul civil „al ultimilor ani”. Când vine vorba de propoziţiile cu dialog, autorul improvizează noi reguli de punctuaţie. „ – Am auzit căpitane; i-am răspuns; Dar nu ştiu ce să spun.”, stă scris în poveste. Ar fi fost cu mult mai bine dacă toate astea ar fi fost puse în forma: „ – Am auzit, căpitane, i-am răspuns. Dar nu ştiu ce să spun.”

Peste crizele acute pricinuite de mânuirea defectuoasă a virgulelor, ori a altor semne de punctuaţie, se aşază în straturi alte enunţuri confuze. „Vegetaţia ierboasă, ferigi cu frunze late, arbuşti pitici şi iarbă cu fir lung învăţaseră să supravieţuiască.”, zice, undeva, povestea. Dacă „ferigi cu frunze late, arbuşti pitici şi iarbă cu fir lung” vin să precizeze varietăţile de vegetaţie ierboasă, avem o problemă: arbuştii nu sunt vegetale ierboase. Dacă totuşi s-a dorit a se face presupusa precizare, ar fi fost extrem de necesară o virgulă (iarăşi ea!) după „lung”, iar verbul n-ar fi trebuit pus în plural, ci în singular („Vegetaţia ierboasă, […], învăţase să supravieţuiască”). Dacă, dimpotrivă, ferigile, arbuştii şi iarba cu fir lung, la fel ca vegetaţia ierboasă, învăţaseră să supravieţuiască, atunci ar fi trebuit numite chiar aşa, prin formele articulate: „Vegetaţia ierboasă, ferigile cu frunze late, arbuştii pitici şi iarba cu fir lung învăţaseră să supravieţuiască.” Precum bine se vede, autorul a recurs la o cale de mijloc, dovedind că are probleme şi în privinţa logicii elementare a frazei. Formulările confuzante nu sunt cu toatele de acest calibru. Sunt şi din cele mărunţele, scăpărări stângace de condei grăbit, de genul „nu mîncaserăm de foarte mult timp (aici, înaintea lui „iar”, trebuia o altă virgulă; N.N.) iar puterile şi celor sănătoşi începeau să scadă”.

Parcă înadins ca să nu putem spune chiar nimic bun în privinţa stilului, dialogurile suferă adesea de o mare lipsă de naturaleţe. Întrebat dacă poate călări, scribul, abia trezit din leşin, răspunde cu o replică ruptă parcă din serialele cu Xena, prinţesa războinică: „Sunt doar contuzii. Vor trece dacă scăpăm de aici. Şi da, cred că pot călări.” În acelaşi spirit daco-american, Xayas îi răspunde: „Bine, deoarece trebuie să continuăm să ne mişcăm cât de repede ne duc bidivii”. Dincolo de faptul că forma de plural articulat a substantivului „bidiviu” este „bidiviii”, amestecul de „bidivii” şi „deoarece” are darul să sfâşie cu totul credibilitatea unei poveşti înfăţişând geţi retehnologizaţi forţat de zei-extratereştri. Nici tipul narativ, cu focalizare internă, din perspectiva personajului narator, nu izbuteşte să extragă discursul din capcana limbajului preţios, grandilocvent. „Insectele sunt extreme de susceptibile la frig.”, ne spune, la un moment dat, scribul dac, de parcă ar fi absolvit de curând la Harvard Low School, şi e dornic să ne facă praf cu erudiţia dobândită.

Exterminarea stilului este dusă la desăvârşire de repetiţiile supărătoare („Căpitanul stătuse la un pas în spatele meu şi auzise ordinele. Erau aceleaşi ordine pe care le urmam de trei zile fără rezultat. Singurul lucru care rezultase era că…”), de îndestulele cacofonii, multe din ele „evitate” pueril cu ajutorul… virgulei („ca, creaturile”, „spusese că, călăreţii”) ori de nefericite pleonasme („îngheţaserăm de frig”, „ieşim afară”).

Găsim în text destule dovezi că autorul nu stă mai bine nici la capitolul vocabular. Terminologia romgleză (termeni calchiaţi din engleză, dar inexistenţi ca atare în lexicul românesc) persistă, ca şi în precedenta încercare (nereuşită): „să ne disturbe” (verbul „a [ne] disturba”, de la englezescul „to disturb”, cu sensul de „a deranja”), „insemnificante” (de la „insignificant”, cu sensul de „infim”, „fără importanţă”, „nesemnificativ”) sau „Boltul de energie” (de la „bolt”, însemnând „fulger”). Alături de incertele vocabule de sorginte anglă, autorul recurge şi la cuvinte româneşti, ale căror înţelesuri le presupune, dar nu le nimereşte, precum surdul, care nu le-aude, dar le potriveşte. În enunţul „un singur tun-flamă aservit de-o echipă de trei oşteni” s-ar fi potrivit, de bună seamă, „deservit”, fiindcă „aservit” are sensul de „subjugat” sau „înrobit”, semnificaţii complet nepotrivite în context. În afara termenilor rămaşi neexplicaţi („deterent”, „insecte mărioace”), textul e perlat cu tot felul de cuvinte scrise greşit. Unele vocabule sunt simple gafe de viteză, rămase necorectate, cum e cazul în „se stânseră în jurul aparatului”. Altele par a fi, mai degrabă, scrise astfel din pură neştiinţă a formei corecte: „ochianul”, „tăiind”, „creature” (ca formă de plural de la „creatură”) sau „bângui” (care apare cel puţin de două ori). Regăsim la această categorie şi forme deviante grave, ca „înpotriva”, „îngenunchiam” sau „cocoane”, folosit ca formă de plural a substantivului masculin „cocon” („La o rasă de păianjeni le stătea în obicei să înfăşoare prada vie în cocoane”). Deranjantă este şi prezenţa formelor flexionare ale substantivului invariabil „tarabostes” („tarabostelui”, „tarabostele”), dar nu în aşa măsură ca sistematica încurcătură între între persoana întâi singular şi persoana a III-a singular a unor verbe de conjugarea a IV-a, la perfectul simplu („îmi reveni cât să mă ridic” („îmi revenii”), „Mă privii mirat” („mă privi”), „Mă privii ciudat dar îmi făcu semn să-l urmez.”, „Atinse coapsa şi descoperii bandajul”) ori ca necunoaşterea conjugării lui „a fi”, ca în „trebuia să fi tâmpit să te încaieri cu un asabar” („trebuia să fii”). În aceste condiţii, dezacordurile („Câteva creaturi […] trecură, pentru a fi incineraţi…”, „ceata ta de oşteni nu vor reuşi” ori complicaţia „Restul grupului se lupta pentru viaţile lor.”, ce putea fi atât de simplu evitată prin „Ceilalţi se luptau pentru vieţile lor.”), mai ales cele ale articolului posesiv („vom fi în sânge până la genunchi. Şi va fi a prietenilor”, „căpitanul cercetaşilor mă considera de-a lui” (vorbitorul este un bărbat) sau „vârf a insectei”), nu mai pot stârni mirarea nimănui.

N-avem cum să evităm reiterarea concluziei la lectura precedentei povestioare a domnului Cătălin Hidegcuti. Am reţine totuşi că, în ciuda unor influenţe din atmosfera luptelor interrasiale ale faimosului „Starcraft” (iarăşi Blizzard Entertainment), ideea acestui text este una demnă de notat.

Cu „Transplant de suflete”, Andreea Maria Ceava ne propune un discurs poetic despre fiinţa umană rătăcită în neant, despiritualizată şi rămasă fără perspectiva veşniciei. Speranţa, care moare ultima, se îndreaptă către umbra străvezie a divinităţii. Din păcate, nu găsim pledoaria sa suficient de fantastică spre a o subscrie teritoriului „spec-fi”. O mai aşteptăm însă pe autoare, pentru că pare a şti să vibreze în cuvinte frumoase. Şi fiindcă ar putea încerca să le pună în formă de poveste, iar nouă s-ar putea să ne placă.

Textul al patrulea (în ordinea în care apar ele pe pagina web, ordine ce respectă cronologia subiectivă a lecturii) poartă semnătura lui Sorin Coadă. Povestea cu nume exotic de femeie, „Imdiola”, intră binişor în regatele fantastice, proiectând asupra actanţilor irizaţii de fabulos. Lumea din fundal capătă şi ea rădăcini transcendente, alimentând atmosfera cu seve ce nu par din această lume. Totuşi, socotim că textul este unul de graniţă, putând fi citit şi ca o partitură suprarealistă.

Astfel ajungem a spune câteva cuvinte şi despre fragmentul (două capitole – se pare că-i luna fragmentelor) din „Uezen”, de Snowdon King. Precedentul an ficţional, remarcam link-ul către versiunea electronică a cărţii, dar n-am considerat potrivit să comentăm, fiindcă am fi riscat să fim puşi într-o situaţie paradoxală: pe o pagină web pot fi aşezate sute şi sute de astfel de link-uri, iar obligaţia asumată de a citi şi recenza ar fi transformat întreprinderea recenziei într-o imposibilă corvoadă. Acum e altă situaţie. Fragmentul e altceva decât un link, şi avem datoria de a trata, cât e omeneşte posibil, pe toţi egal.

Scriitura lui Snowdon King, pseudonim sub care se ascunde nimeni altul decât Ionuţ Caragea, bună gazdă a portalului SFera Online, este una cât se poate de îngrijită, transformând lectura într-o experienţă plăcută, curgătoare. Lumea imaginată se articulează corect, căpătând o densitate aproape reală. Povestea în sine abordează fresca unei omeniri galactice, depusă concret în personaje tuşate atent. Concluzia ce se impune după lectura celor două capitole (III şi IV) este că producţiunea se postează, indiscutabil, în în zona de vârf a piramidei de calitate.

SFera Online încheie seria lunii mai cu un alt fragment, de astă dată din „Conştiinţa lui Uezen”, de acelaşi Snowdon King. Dar, deşi n-avem a reproşa nimic grafiei, am rămas cu impresia că textul alunecă pe alocuri în descriptiv, spunând mai mult decât poate arăta. Riscând să fiu subiectiv, îmi pare că povestea, mult mai amplă, ar fi fost comprimată prea mult într-un text de dimensiuni insuficiente, rezumându-se uneori la pasaje istoriceşti, exagerat de explicative şi vădit didactice, mai cu seamă în capitolul al XI-lea. În două situaţii, limbajul personajelor îşi pierde armonia cu atmosfera poveştii. „Sînt gărzi de corp care mă urmează peste tot. De ce?”, întreabă Ushun. „În caz de apar efecte secundare. Trebuie să fim pregătiţi în caz de se întîmplă ceva.”, i se răspunde. Asistăm astfel la un dialog arhaizat prin folosirea lui „în caz de” în locul lui „în caz că”. Spre final, un alt personaj foloseşte o altă formulă, de astă dată caracteristică limbii rustice: „Nu mai mă sperie nimic acum.” Afară de aceste două „falseturi”, exprimarea curge binişor, dar nu mai lasă aceeaşi impresie ca în cazul lui „Uezen”. Una peste alta, şi textul de faţă rămâne în partea superioară a piramidei de calitate.

Laboratorul de proză SF al magazinului HELION ON LINE ne propune un singur text: „Realitatea după cutremur”, de Alexandru Marinescu. Am descoperit la lectură un autor complet, rodind o ideaţie densă, aproape covârşitoare. Multitudinea de simboluri impresionează profund imaginaţia, născând ecouri prelungi în mental. E o poveste despre esenţele lumii, despre diferenţe şi despre acceptarea celuilalt, despre reînvăţarea toleranţei într-o lume divizată, despre redescoperirea luminii, ca valoare universală supremă, aducătoare de schimbări esenţiale („Oamenii ăştia sunt ca pietrele fără minte. Încearcă tu să iluminezi nişte pietre!”, exclamă personajul narator, aflat în culema disperării; „Şi pe pietre cade lumina.”, răspunde Apostolul), o poveste pusă într-un discurs literar ce mi-a amintit de sonoritatea scrierilor născute la confluenţa dintre romantismul târziu şi începuturile realismului. Cred că, dincolo de toate, merită din plin laurii pentru cea mai bună piesă a lunii din arealul fantastic-speculativ monitorizat aci.

Mult aşteptata „Gazetă SF” îşi începe rubrica de proză a lunii trandafirului cu o tabletă de mister întunecat: „Trecătoarea”, de Oliviu Crâznic. Pasul în care soldaţii romani pătrund decişi să încline iute balanţa în favoarea lor nu este doar un simplu defileu montan. El se dovedeşte calea spre nefinţă, străjuită de arcaşi posibil de distrus dar nu şi de înfrânt. Un text pur şi simplu bun.

Cu „Vis armonic”, Beatrice Badea ne aruncă în ochi, cu ajutorul a numai 266 de cuvinte, un întreg proces al desemantizării de sine, al pierderii identităţii, al [dez]integrării în materia universului, prin alienare. Şi fiindcă se pare că a fost indiscutabil luna fragmentelor, să spunem că şi bucata de faţă face parte dintr-un volum: „Alice în ţara nebunilor” (Editura Alfa, 2011).

Am lăsat la urmă aceste două scântei ale imaginaţiei lui Dragoş Merişca, adevărat scriitor, în pofida vârstei sale uluitoare: 4 ani şi 7 luni. Mă voi mărgini la a insera titlurile, cu trimitere la paginile respective: „Căpitanul (de nave interstelare). Dragoş şi morcovii. Problemele încălzirii globale” şi „Am inventat povestea asta pentru tine, tati, ca să te fac fericit”. Nimic mai mult… Sunt, indiscutabil, poveştile cele mai adevărate ale lunii…

Câteva concluzii

Luna mai a fost o lună a calităţii, fiindcă am primit în dar texte bune, care nu te pot lăsa indiferent, cu acele câteva excepţii, de care m-am ocupat poate prea apăsat. A fost însă şi o lună îmbelşugată, căci numărul pieselor publicate a atins cifra 20. În acelaşi timp, numărul de texte inedite a fost foarte scăzut, lucru care nu poate decât să mă îngrijoreze, mai cu seamă că împrejurările sociale nu sunt favorabile cultivării scrisului, cum reamarcam în precedentul meu articol.

Omiţând micuţele bijuterii ale lui Dragoş Merişca şi, inevitabil, următoarele douăzeci de poziţii care, din respect, ar trebui să rămână libere, aş aşeza pe locul întâi (adică douăzeci şi trei, vezi bine) textul lui Alexandru Marinescu, „Realitatea după cutremur”, oferit de HELION ON LINE, dar aş face-o cu mare strângere de inimă, întrebându-ma dacă nu cumva am nedreptăţit pe Cristian Mihail Teodorescu („Maestru imperial”) ori pe Ana-Veronica Mircea („Închisoare contravenţională”). Nu mai pomenesc iar pe ceilalţi autori care au venit, la toate publicaţiile „virtuale”, cu texte de calitate. O notă în plus pentru selectarea atentă a povestirilor (fragmentelor) se cuvine iarăşi SRSFF.

Vă doresc tuturor numai bine!